Mai multe imagini puteţi găsi facând click aici!

27 Octombrie

Ioan Raţiu

Momentul cuvântului viu

Citeam undeva că un fapt fără importanţă majoră, un gest, o poezie, un îndemn, poate schimba radical drumul unei vieţi. O poezie citită în copilărie poate descoperi intrarea pe drumul scrisului sau – cazul de faţă – aprecierea pozitivă făcută de un amic poate avea o influenţă directă asupra viitoarei „aplecări” scriitoriceşti a unui om.

George Tei este un poet de modă veche, un om care îşi respectă cuvântul dat, care deşi nu a absolvit facultăţi de profil, poate vorbi despre literatură liber dar mai ales face literatură Firesc!

Firescul, această realitate atotstăpânitoare se simte în poemul georgeteian la fiecare respiraţie. Poetul, imagist ca exprimare, dovedeşte un talent nativ în realizarea tablourilor sale lirice. Conotaţiile cuvintelor utilizate ca materie primă dovedeşte că meritele şcolilor pălesc adeseori în faţa imaginaţiei şi a talentului.

George Tei nu generează şi nici nu soluţionează confilicte în poezia sa, ci ca un actor, trudeşte migălos pentru a studia o clipă din fiinţarea lui, a iubitei sale, a decorului familiar poetului.
Interesant este că la această sesiune deschisă a Cenaclului de Seară George Tei a prezentat un top de lucrări care sunt majoritatea acrostihuri – lucru nesesizat de vorbitori deoarece imaginile şi metaforele au deschis o polemică fluidă şi punctată de idei bine conturate.

George Tei este un poet de referinţă al începutului de mileniu, este actual şi firesc, un artizan al poeziei cu formă fixă, versul său este lipsit de ascunzişuri tăioase dar sănătos ca imagine şi lirism.

Mircea Coroş a citit patru rondeluri în cenaclu şi ne bucură să observăm că şi el coseşte bine otava poeziei. Spre deosebire de Tei, care scrie un vers curgător şi muzical, cu tonuri grave, Mircea Coroş joacă o sârbă poetică, în care de multe ori ştirbeşte măsura versului, împiedicând cadenţa, pentru a obţine efectul dorit. Cerebral, calculat, Mircea Coroş urmăreşte mai mult latura moralizatoare a poeziei decât nuanţele ei lirice.

Mare parte din ideile exprimate aici le veţi regăsi şi mai jos, în comentariile făcute de membrii celor două cenacluri literare partenere Orpheon şi Cenaclul de Seară.

Şirul comentariilor este deschis de Florin Iordache, care îl cunoaşte pe George Tei de peste 20 de ani, din diferite cenacluri literare pe care le frecventau amândoi. Profesorul Ion Rotaru era uimit de capacităţile lui George Tei. Silviu Stănculescu i-a recitat rondeluri la prima vedere la Sala Dalles. George Tei este un poet realizat; când e vorba de poezie diplomele au prea puţină importanţă. Nici Caragiale nu avea patalamale. Totuşi, încercările de trecere în vers alb ale lui George Tei nu i se par prea reuşite lui Florin Iordache, considerând că nu i se potrivesc.

Ioan Raţiu, intrigat fiind – dar nu în sens rău – de schimbarea pe care o constată în maniera de a scrie a lui George Tei, îl contrazice pe antevorbitor, susţinând că faptul de a fi cunoscut şi catalogat într-un anumit stil atrage riscuri atunci când deschizi alte pârghii literare. Chiar dacă s-a schimbat modalitatea de exprimare, nu se ştirbeşte cu nimic mesajul. George Tei face din versificaţie ceva firesc, nicidecum forţat. Nu ştim cât trudeşte poetul pentru a ajunge la acest rafinament, dar totul pare firesc, nu ai ce să-i reproşezi.

În ce îl priveşte pe Mircea Coroş, Ioan Raţiu remarcă nota de ironie din versurile sale. Guguştiucii sunt ca un blazon, ce poate fi atribuit felului de a scrie a lui Mircea Coroş. Saltul pe care îl face de la glumeţ spre gravitate şi probleme arzătoare e ca un fel de a sugera. Mircea Coroş este pe un drum bun, mergând în direcţia virtuozităţii în poezia cu formă fixă.

Conu Marius se referă în primă instanţă la poezia lui Mircea Coroş, pe care o consideră ca aflându-se la nivelul de epigramă. Din punct de vedere al prozodiei este doar o joacă de cuvinte care nu are nimic profund.

În ce-l priveşte pe George Tei, Conu e de părere că are o poezie impersonală, care nu transmite un mesaj, implicarea autorului părând a se pierde undeva pe drum, probabil în tehnică, făcând cititorul să nu se simtă aproape de autor. Apreciază totuşi rimele lui George, şi talentul acestuia pentru versificaţie, chiar dacă remarcă şi unele cuvinte ce par artificial plasate, doar de dragul rimei. Uneori textul tinde să devină prea discursiv, prea ancorat. Îşi pune problema: unde se situează poetul în raport cu textul? Vrea să transmită ceva sau să-şi ducă cititorul într-o filosofie? Intenţia pare metafizică, dar realizarea este prea palpabilă, prea actuală. Mesajul scapă pe parcurs printre degete. Poeziile ce vor să atingă versul alb se salvează de la a deveni proză prin fulguraţii lirice. Prin exerciţiu, chiar dacă la început se simte artificialitatea, uşor uşor se formează spiritul liric, ajungându-se să se rezoneze la nivel mai înalt cu materia numită cuvânt.

Bordeianu Titus Constantin – membru al Uniunii Epigramiştilor – venit pentru prima dată printre noi, este plăcut surprins de poeziile citite şi se bucură că mai există în ziua de azi un loc pentru poezia în formă fixă. El vede la George Tei o poezie a ideilor, mult elaborată. Crede că poetul ar câştiga în profunzime dacă ar insista mai mult pe temele grave ale cunoscutului din trecut şi necunoscutului din viitor.

La Mircea Coroş găseşte ca interesantă încercarea de a da o tentă umoristică poemelor şi îi recomandă acestuia să scrie epigrame şi să participe la cenaclul epigramiştilor.

Adina Stoicescu îi spune poetului să nu renunţe la drumul pe care a pornit cu versul alb, fiind convinsă că şi în această direcţie talentul lui George Tei îşi va găsi aşezarea firească.

Al Bănulescu îl consideră pe George Tei un poet meditativ şi reflexiv, de mare calibru. În textele sale se găsesc întrebări dure, uneori fără răspuns, pe care poetul, trecând prin viaţă şi le-a pus fără odihnă.

În final George Tei, cu modestia care îl caracterizează, declară că nu se consideră poet dar este mulţumit că el ca „amărăştean” s-a ridicat la nivelul la care a ajuns.

Dacă ar fi după mine, aş face o şcoală, un loc în care să se întâlnească cei care ar dori să înveţe să scrie în formă fixă, iar pe George Tei l-aş pune lector.

Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 20 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!

Stagiunea 2007-2008 a lucrărilor Cenaclului de Seară, Bucureşti, cenaclu care îşi desfăşoară activitatea în Muzeul Naţional al Literaturii Române, prin bunăvoinţa conducerii acestui lăcaş de cultură, a fost deschisă, de poetul Alexandru Ciocioi, membru al cenaclului.

Încă mai avem, şi tare ne bucură acest lucru, poeţi de valoare, poeţi cu scriere aleasă, scriere nu doar trecută prin filtrele autocenzurii, ci adusă la nivelul unui angrenaj metaforic firesc, plin de înţelesuri, autori ai unei poezii care depăşeşte net simplificările cu trimiteri sinestezice din literatura actuală. Mai avem poeţi care nu pot fi atinşi de zeflemeaua fragilă de cafenea cu care unii încearcă să-şi ridice numele într-o literatură în care editurile – unele, nu toate – au înlocuit coloana vertebrală, cu una financiară.

Printre aceşti poeţi care – imediat ce scrisul românesc va prinde iarăşi culoare în obraji, redevenind harnic şi fertil – vor fi recunoscuţi ca valoare autentică, se numără şi poetul Alexandru Ciocioi.

Îndrăgostit de metaforă şi de datină, cu un discurs poetic închegat, rotund, poetul Al. Ciocioi este, aşa cum ne-a obişnuit, curajos şi deloc făţarnic. Într-o lume axată pe indiferenţă şi lipsită de curiozitate temeinică, într-o lume marcată de oboseala informatică şi căutând desfătări uşoare, vulgare, în această lume, poezia lui Alexandru Ciocioi este o nucă plină, viguroasă, pentru mulţi greu de spart. Dezlipindu-şi fruntea de pământ, poezia lui Alexandru Ciocioi îşi împlineşte datoria pe care autorul i-a hărăzit-o: aceea de a limpezi şi curăţa puţin, prin jocul ei de sensuri, ceaţa şi hăţişurile în care se zbat mai tinerii noştri confraţi de scris.

Prezentarea celor trei volume de poezii pe care Alexandru Ciocioi le-a publicat până acum, a fost făcută de scriitorul Ioan Raţiu, conducător al cenaclului partener Orpheon.

Ioan Raţiu a subliniat faptul că poetul Alexandru Ciocioi este un vitregit al literaturii române, nefiind menţionat în nici o istorie a literaturii, deşi este un poet cu care ne mândrim că suntem contemporani.

Tot ceea ce scrie poetul pare a fi pus în slujba cuvântului. Reperul fundamental al simţirii sale este datina, el făcând întotdeauna referire la tradiţie şi la valorile fundamentale ale simţirii româneşti.

„Alexandru Ciocioi – spune scriitorul Ioan Raţiu – are personalitatea unui poet remarcabil pe care vrem să îl sprijinim cu tot ce putem pt a-l aşeza acolo unde este locul.”

Apoi, cu emoţie în glas, pe fundalul acordurilor discrete ale chitarei lui Florin Polac, greieraşul cenaclului, Alexandru Ciocioi a dat citire unui grupaj de 11 texte, care fac parte dintr-un al patrulea volum, în pregătire.

Partea de critică literară a fost începută de scriitorul Florin Iordache, care îl consideră pe Alexandru Ciocioi un poet remarcabil, poate printre cei mai interesanţi în viaţă. Alexandru Ciocioi este recunoscut ca un discipol şi bun prieten al regretatului profesor Valeriu Filimon.

În textele prezentate de Alexandru Ciocioi se aduc în faţa auditoriului forme cristalizate dens de poezie.

Poemul în proză ‚Datina’ are o cadenţă a cuvintelor, pe care oricum ai citi-o, nu poate să nu te ducă la adevărata poezie.

Alexandru Ciocioi trăieşte în vremea lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Toţi au fost încadraţi în structurile cetăţii. Alexandru Ciocioi, nu. Osanalele care i se vor ridica, vor fi poate dincolo de viaţă. El n-a umblat după recunoaştere în timpul vieţii, iar dintre cei enumeraţi mai sus doar Nichita Stănescu a câştigat cursa cu timpul, ceilalţi doi nu au fost în stare să se cristalizeze, aşa cum se cristalizează de exemplu, acum, opera lui Alexandru Ciocioi. Poeţii adevăraţi câştigă în general lupta cu timpul. Sarcina cenacliştilor este ca scrierile acestora să fie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare pentru că trăim într-un timp de libertate, care nu mai permite închiderea gurilor poeţilor.

Conu Marius îşi începe discurul pornind de la funcţia de „aed” a poetului. Poetul, spre deosebire de prozator, jurnalist, inginer, este un aed care nu face altceva decât să transmită printr-o sumă de simboluri, semne, etc un mesaj. Acesta se obţine prin tehnica ubicuităţii, în speţă cuvântul trebuie să exprime altceva decât sensul său de bază.

Textele lui Alexandru Ciocioi sunt ermetice. Pentru Conu Marius pot însemna altceva decât ceea ce voia să transmită poetul ca mesaj. Înţelesurile poeziei lui Alexandru Ciocioi sunt conotative nu denotative, dar, se întreabă vorbitorul, până unde merge conotaţia? Marius crede că lipseşte tehnica sincerităţii, probabil din cauza unor reveniri prea dese şi a prea multor intervenţii asupra textului. În plus toate finalurile sunt de tip ‚dixit’, ceea ce reprezintă o mentalitate de tip vinovat. Imaginea tatălui, repetată, duce cu gândul la o posibilă angoasă.

Autorul are metafore şi paradoxuri reuşite, dar care se erodează, se pierd tinzând să devină simboluri în care poetul se regăseşte.

Incitat de părerile lui Conu Marius, Gabi Mirea, membru al cenaclului Orpheon, atacă în forţă discursul poetic al lui Alexandru Ciocioi, găsind în el fraze antipoetice, elemente de legătură şi atributive supărătoare la auz. Prezenţa unei retorici de tip vechi în poezie îl deranjează pe vorbitor întrucât nu se apropie de retorica folosită în ziua de azi, care este mai aproape de real. Gabi Mirea îi reproşează lui Alexandru Ciocioi că nu este nici minimalist, nici suprarealist, ci are o poetică desuetă, de gen şaptezecist, dar găseşte totuşi fragmente de poezie adevărată, din păcate doar fragmente şi nu poezii întregi.

Sunt remarcate creaţiile ‚În ochiul meu’ şi ‚Uşa’. Tehnica de dixit este trecută la elemente negative, alături de întrebări dificile puse de obiecte, sau răspunsurile deja sugerate din finaluri. Mirea crede că Alexandru Ciocioi poate veni şi cu poeme mai bune decât ce a prezentat acum, şi cu toate că nu i se pare productivă direcţia poemelor în proză, crede că a venit momentul ca autorul să schimbe anumite registre, să vină cu elemente noi.

Anne Marie Bejliu, impresionată de ultimele versuri din poezia ‚În ochiul meu’, sugerează că Mâna e primul semn că vrei să cunoşti pe cineva, e modalitatea prin care transmiţi cuiva ceva. Este un univers al cunoaşterii. Fiecare text al poetului Alexandru Ciocioi, spune AnMar, doare profund pentru că în el este foarte multă realitate, crudă realitate, defineşte visurile dar le şi distruge automat. Fiecare text miroase a suflet ars, a gând ucigând visul. Ea trăieşte fiecare text al lui Alexandru atunci când îl citeşte. Pentru ea poetul are imagini care îi trezesc dorinţa de a trece puţin dincolo de cotidian, de nivelul obişnuit al tuturor în dialoguri, dincolo de superficialitate. Imaginile sunt cutremurătoare, dacă încercăm să privim dincolo de cuvintele obişnuite utilizate şi să înţelegem imaginea în ansamblu.

Andreei Grindeanu i se pare că poeziile nu reuşesc să te scoată din cotidian, nu reuşesc să te facă să crezi în ele, nu creează ceva cu înţeles şi în care să creadă. Nu au un mesaj coerent. Sunt prea multe idei pe cm pătrat de cuvânt. Se pierde claritatea. Pe ea ca cititor nu o duc nicăieri. Andreea ne spune că poemul „Visul” are o notă pesimistă la final care te aduce în realitate, ca trezirea după un vis.

Remarcă o trecere de la profan la sacralitate, care îi place, dar nu se împacă deloc cu ideea că poemele în proză se termină brusc.

A existat şi cineva care nu a găsit mesajul şi nici nu a prins exact ceea ce poetul vrea să transmită. Tocmai am numit-o pe Grigorasi Cătălina.

Dragă prietenă, când te-ai născut nu ştiai nici să vorbeşti nici să mergi, ai învăţat în timp.

Cu puţină răbdare şi un pic de perseverenţă vei reuşi să înţelegi această minunată, devoratoare lume a literelor.

Anca-Eliza Constantin a fost plăcut impresionată de forţa poemelor lui Alexandru Ciocioi. I-au plăcut majoritatea lucrărilor prezentate, deşi a găsit în câteva locuri cuvinte care forţau metrica versului.

Mircea Coroş, remarcă în opiniile de până acum o tendinţă de a ‚demonta’ poeziile puse în discuţie ca pe nişte jucării, pentru a le descoperi mecanismul interior şi crede această atitudine nu se potriveşte deloc textelor aduse în atenţia noastră de către Alexandru Ciocioi. Consideră că poetul s-a topit în toate aceste texte, el poate fi regăsit în ele. Din câteva texte putem vedea o întreagă tragedie a unei vieţi, cu împliniri, cu dezamăgiri, o întreagă viaţă. Nu se poate, lovindu-se de o astfel de poezie, o inimă de om să nu vibreze.

Al Bănulescu îi dă dreptate antevorbitorului – o dreptate divină, ba chiar infernală, spune el – în a nu desfiinţa farmecul textelor. El vede în Alexandru Ciocioi un Poet cu majuscule.

Mălin Stan, un tânăr de 19 ani, proaspăt venit în Cenaclul de Seară, consideră că a auzit motive deja folosite şi influenţe din mai mulţi poeţi.

Poezia este bună, mai ales că are fragmentări, care rezultă – după părerea vorbitorului – din inspiraţie. Tânărul este contrariat de faptul că poetul, ajuns la o anumită vârstă şi o vastă experienţă nu este arhicunoscut.

Remarcă faptul că poeziile lui Alexandru Ciocioi lasă cititorul în dilemă, creând o stare de meditaţie după lectură.

O surpriză frumoasă pentru Cenaclul de Seară, a fost prezenţa în Rotondă a pictorului Gabriel Alexandrescu, vechi şi bun prieten al nostru, membru fondator al cenaclului.

Gabi a găsit, bineînţeles imagini care ţin de pictură în poezia lui Alexandru Ciocioi, şi s-a arătat plăcut impresionat de valorile pe care le apără şi promovează poetul. A remarcat ca deosebit de plastice poemele în proză ‚Căluşarul’ şi ‚Datina’.

Ioan Raţiu, aşa cum ne-a obişnuit, face câteva aprecieri cu caracter general despre poezie şi actul de cultură în general, pentru a se apropia apoi de esenţa textelor citite.

El consideră că Aexandru Ciocioi, prin pildele literare lecturate ne-a pus în postura de a vizualiza prin cuvânt, deschizând o poartă pentru simţire, făcându-se ecoul unui părinte absent când ‚visul se rupe-n surcele’. Dar poetul încă mai întreabă dacă uşa (poarta) e întreagă. Poetul face încă o dată o demonstraţie poetică de consecvenţă, şi măiestrie în a rotunji poemul. În final doreşte fiecăruia dintre cei prezenţi să ajungă la acea stare poetică la care Alexandru Ciocioi a reuşit deja să ajungă.

După zbaterile şi dezbaterile pe marginea lecturii, Alexandru Ciocioi, mulţumeşte celor prezenţi pentru intervenţii şi celor ce au fost sinceri cu le mulţumeşte de două ori. Răspunde unora dintre combatanţi, face o scurtă trecere în revistă a activităţii sale literare şi a celor ce i-au apreciat de-a lungul timpului scriitura, declarând în încheiere:

„Poezia pentru mine rămâne o iubire pe care nu pot s-o dau sau s-o împart cu alţii la o masă. Mi-am creat un univers al meu. Sunt mândru de ceea ce sunt.”

Şi noi suntem mândrii că îţi suntem contemporani şi că ne eşti alături, domnule poet Alexandru Ciocioi.


În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române vă aşteptăm din nou cu drag pe data de 13 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!



Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor

George Rusu este unul dintre cei mai tineri ai Cenaclului de Seară. El abia a fost admis la liceu, adică nu are mai mult de 14 ani şi jumătate, şi este o plăcere pentru noi să vedem că mai există în generaţiile tinere, este adevărat, foarte puţini, dar există, tineri care îşi rup o parte din timpul lor liber pentru lectură şi scris. Cred că este de datoria noastră să ne implicăm în aceste începuturi de viaţă literară şi să le călăuzim, nu trăgând după noi scrisul tinerilor, nici învăţându-i cum scriem noi, ci doar jalonându-le paşii, dar mai ales arătându-le de la distanţă capcanele pe care le implică o viitoare viaţă de zbucium şi nelinişti mai mult sau mai puţin metafizice, aşa cum este viaţa oricărui scriitor.

Pentru cei care se vor întreba de ce capcane trebuie să-i ferim pe tineri, am răspunsul: să meargă pe terasa Muzeului Naţional al Literaturii Române şi să vadă câţi se laudă în spatele unei halbe că sunt mari scriitori dar nu-i bagă în seamă decât ospătarul.

George scrie copilăreşte, dar el este încă un copil, ceea ce scrie arată că are nişte lecturi, nu organizate, dar care îşi arată prezenţa. Cu puţină voinţă din partea lui, lucru care nu-i lipseşte şi cu un pic de interes şi bunăvoinţă din partea noastră putem ajuta acest june să devină un portstindard al generaţiei sale.

În continuare vom prezenta câteva dintre ideile pe care distinşii membri ai Cenaclului de Seară le-au afirmat după o primă lectură a textelor lui George Rusu.

Începem cu profesorul Florin Iordache, care a observat că George scrie cu frăgezimea vârstei şi deocamdată nu se manifestă liric ci prozodic. Este un talent scriitoricesc în formare. Este interesant mai mult fragmentul în proză care poate fi considerat un plan de acţiune a unei lucrări mai largi, în care remarcabil este jocul cu vârstele. Desigur e mult de lucrat, dar de aici poate fi compusă o nuvelă, de la care, prin experienţa de viaţă pe care o tânărul George o va obţine, ar putea să ajungă la un roman sau o serie de romane. Poeziile nu pot fi considerate poezii. Sunt lucruri ştiute de toată lumea, dar nu au forţă suficientă. De exemplu, poezia cu zeii ar putea fi continuată, cuprinzând mai multe personaje. Poezia a doua, Moartea – idee care îl frământă la o vârstă fragedă. Împăcarea cu moartea este foarte grea, este bine că el îşi pune aceste probleme de foarte devreme. Deşi tânăr, e stăpânit de fiorul morţii, totul e să stăpânească şi el acest fior.
George este, după părerea lui Florin Iordache un chitarcord pe care îl aşteptăm cu plăcere să ne cânte. Dacă poezia încă nu îl prinde, ar merita totuşi să continue cu textele în proză.

Gabi Mirea este de acord cu observaţiile lui Florin şi subliniază că poeziile prezentate necesită încă mult lucru şi că se vede lipsa unor lecturi continuate în poezie. Ceea ce arată el demonstrează că e la faza la care a citit 3-4 poeţi. Există 3-4 strategii poetice în ziua de azi. Rimele lui George sunt facile, un adevărat poet e cel care, după ce străbate poezia cu vers alb, revine la poezia cu rimă, dar stăpânind bine teoria literaturii. Poeţii valoroşi nu au nici un termen nemotivat. Imaginile sunt banale dar pot fi îmbunătăţite cu timpul.

Ioan Raţiu consideră această lectură ca o provocare lansată de Georgică, prin care pune în dezbatere o temă formidabilă: acest act, gest, de a scrie în funcţie de vârsta, pregătirea, sau pur şi simplu pasiunea celui care o face sau îşi asumă răspunderea că o face. Ioan exemplifică prin Virginia Mocanu, Florica Ciapoiu, Vasile Mustaţă, Ana Ciungu – poeţi care ridică aceeaşi problemă a actului de a scrie. Muncă titanică de autoperfecţionare, de exemplu, Florica Ciapoiu cu fiecare zbatere a reuşit să îşi perfecţioneze felul de a scrie, prin tehnica paşilor mărunţi, prin autoculturalizare, citind, parcurgând tipologii şi asimilând, perfecţionându-şi sonetele şi rondelurile. Vasile Mustaţă, face un alt fel de salt, de la sonete filosofice la cele creştine. Ana Ciungu deşi în clasa a 8-a, este un copil care citeşte foarte mult, citit corelat tot timpul cu un talent autentic. Are bagajul cu care a plecat la luptă Nicolae Labiş.

George Rusu, prin ceea ce ne-a citit, ne-a pus pe gânduri, ne-a dus în retrospectiv, să ne privim propriul traiect de autor. Unii îşi aduc aminte care au fost germenii primului poem, şi care a fost cauza care a declanşat primele scrieri. În cazul lui George Rusu nu putem trage încă nici o concluzie. E în faza în care este pe o câmpie, n-a simţit încă gustul înălţimilor. Deocamdată nu-i nici un pericol. Cititul, cultura în sine, este pe cât de importantă, pe atât de dificil de înţeles. Dincolo de propriile interpretări există acel combustibil care te ajută să depăşeşti groapa propriilor neputinţe, propriilor parametri.
Ioan Raţiu este convins că pe măsură ce vor trece anii George îşi va da seama de coordonatele sale spirituale. Acum e firesc să vorbească despre ce îi vine mai la îndemână. În general toţi fac doar efortul de a pune în pagină ceea ce le trezeşte reacţia imediată. George este la vârsta la care se cultivă cu precădere cronici ale unor anumite evenimente din viaţa personală, fază pe care o va depăşi, fără îndoială, repede.
Ceea ce într-adevăr va da valoare poeziei sale este ceea ce vrea să spună cu adevărat, dacă are ceva de spus. Altfel se pierde în această masă care năuceşte şi egalizează valorile. Pe George Rusu îl salvează tinereţea şi dorinţa de a scrie, de a porni la un drum anevoios.

Alexandru Ciocioi nu vrea să ia la puricat textele, pentru că încă nu are ce. Îi dă lui George câteva sfaturi: să citească poezie şi critică literară adevărată, să nu facă greşeala ca citind, doar să înmagazineze cele citite. Trebuie să-şi formeze propria părere, trebuie să şi judece poeziile citite, să-şi formeze singur o părere personală despre cum se scrie poezie. Trebuie să judeci, cu propria judecată ceea ce citeşti, pentru a-ţi forma un stil.

Ca scriitor începi să te formezi atunci când recunoşti valoarea altuia şi când începi să-ţi pui întrebări asupra operei tale.

Radu Mihai – Crescendo observă că textele lui George Rusu sunt o poezie de început, şi până la poezia-poezie mai e loc. Ar trebui să citească mai mult, şi, aşa cum bine s-a spus, să citească şi critică.

Proza este între fantastic, realitate şi amintire. Dacă vrea să continue şi cu proza, are nevoie de o idee de bază pe care să o respecte.

Scriitorul este un emiţător, transmite ceva, trebuie să ştie ce emite, receptorul trebuie să înţeleagă ce emite scriitorul. Acesta nu scrie numai pentru sine ci trebuie să se facă înţeles şi de ceilalţi, iar a fi principalul tău critic, este primjul pas către lipsa automulţumirii.

Ivanciuc Mihai îi recomandă lui George să scrie mult, să treacă pe hârtie, apoi să revadă ceea ce a scris, şi apoi să şteargă tot ce e în plus. Să se gândească bine pentru cine scrie şi să ţină cont de asta.


Eu cred că este de admirat curajul, pentru cineva de vârsta lui George este într-adevar deosebit să scrii şi să ai curajul să citeşti în faţa unor oameni care au biblioteci întregi ca lectură în spate şi o vastă experienţă în aprecierea scriiturii colegilor. Cu puţin ajutor de la toţi cei din cenaclu, cred că George Rusu va reuşi să facă nişte paşi semnificativi.
Hai să ne vedem peste 6 luni.

La bună revedere !


Ioan Gabriel Puşcă Lupişor