luni, 30 iulie 2007

Cenaclul de Seară în imagini


Bine aţi venit la Cenaclul de Seară!





Foto: Liliana Hanganu - Liloo
Crăiţa -Silvana Şerbănescu

Cronica Cenaclului de Seară


Miralia sau compilaţiile cristalin comparative



Frunza de stejar a Cenaclului de seară

„Sufletul de azi n-a uitat să deschidă ochii şi să privească, dar a uitat în mare măsură ... mirarea”
(Lucian Blaga)

Sâmbăta aceasta Miralia, venită din Galaţi şi din Vulcanul de poezie , la îndemnul şi încurajarea Violetei Stika, s-a dovedit a fi o prezenţă deosebită, atât prin atitudine cât şi prin lectura pe care ne-a oferit-o. Fire delicată şi totodată deosebit de modestă, Miralia nu consideră că poeziile ei sunt demne de a apărea pe suport hârtie. A venit la cenaclu direct din mediul virtual.

Dar ceea ce ne-a citit, şi felul în care ne-a citit, ne-a dezvăluit un talent bine conturat şi un condei deloc tremurător.

Sper că şi opiniile celor prezenţi, pe care încerc să le redau cât mai fidel în cele ce urmează, vă vor convinge de acest lucru.

Prietena invitatei noastre, Violeta Stika, a început şirul opiniilor asupra poemelor în proză citite, comparând poemele Miraliei cu nişte gânduri ţesute pe marginea unui drum. Violeta vede în Miralia o cenuşăreasă care îşi caută ea însăşi condurii. Miralia, folosind metafore paradoxale, aduce un elogiu timpului, sare peste clipă căutând miraje în cele mai elementare lucruri terestre, cum ar fi busuiocul. Ea caută un alt timp, nu e de acord cu timpul pe care îl trăieşte.

Petre Flueraşu, începe în mod surprinzător declarând că i-a plăcut primul vers: ‘E atât de întuneric acum’. Dar atât. Pe urmă trece la obişnuita şarjă de atacuri, mai mult sau mai puţin pe text, mai mult sau mai puţin pertinente. Ca de obicei, după părerea lui Petre, titlurile în general nu se potrivesc, există multe exprimări greoaie, multe clişee. Are foarte multe imagini şi automat asta implică şi clişee. Versurile i se par lui Petre Flueraşu foarte lungi, generând o poezie discursivă, cu prea multe imagini concentrate în câteva versuri.

Conform aprecierii vorbitorului, poeta foloseşte cuvinte grele care nu fac bine poemelor.
Petre declară că el nu are răbdare să ducă la final poezii mai scurte, dar’mite unele aşa lungi. În plus, deoarece sunt poeme triste, în stil apocaliptic, nu te fac să citeşti în continuare, ori Petre crede că nu e bine să întristezi cititorul. În poezie trebuie să impresionezi prin imagini, dar din prea multe tablouri bune puse la un loc, se pierde mesajul, ajungându-se la finaluri slabe.

Petre o sfătuieşte pe Miralia să mai lucreze poemele, indicându-i ca unealtă foarfeca. Îi recomandă să taie din lungimea poemului, să renunţe la gerunzii şi participii, la preţiozităţi şi la romantismul desuet.

Pe Conu Marius poemele Miraliei îl duc cu gândul la Andre Gide, dar cu toate acestea le consideră departe de a fi poeme în proză. După părerea sa textele sunt foarte lucrate. Mult prea lucrate. Imens de lucrate. Fără îndoială, din cauza asta apare tendinţa unui narcisism. Poetei îi vine greu să renunţe la unele lucruri, încearcă să aglomereze o mulţime de idei, simţiri, metafore, paradoxuri, într-un spaţiu al textului scris care devine astfel un tren al vieţii, orice altceva, dar nu poem. În opinia lui Marius, Miralia doreşte atât de mult să fie auzită, încât are o spaimă uriaşă de ascultător şi ajunge la o formă de manierism. "Oriunde deschid paginile: acelaşi stil, aceeaşi structură prozodică, acelaşi fond lexical" spune Marius şi îi atrage atenţia Miraliei cu privire la cuvintele vechi pe care aceasta le întrebuinţează, afirmând că "dacă nu le cunoaştem adevărata valoare, obţinem un tapet cumpărat la obor". Conu Marius identifică în poemele citite fraze marqueziene, dar nu suficient de sincere pentru a avea alura unor astfel de fraze, un text intimist doar la nivel de oracol, jurnal intim. Ca recomandare finală el conchide: "Ar trebui să ai curajul unui vers mai scurt şi să spui ce îţi trece ţie prin cap".

Florin Iordache vede în Miralia o poetă imaginară, o artistă care scrie o poezie imagistică, având de a face mai mult cu pictura decât cu literatura. Consideră că problema ei este cea a sintetizării textelor, a firului logic. Într-un singur poem sunt mai multe poeme, dar sunt într-adevăr poeme în proză, nu prozodice. Florin Iordache crede că Miralia are talent cu carul, dar vine dintr-o zonă a artelor plastice; dacă o înţelegem în acest fel îi înţelegem şi poezia şi sentimentele. Poeţii veniţi din zona artelor plastice au un sentiment al libertăţii absolute. Lui Petre Flueraşu, Florin Iordache îi recomandă să renunţe la critica de tip textualist şi să facă o critică de ansamblu.

Mihai Radu Dan, coleg de site al Miraliei, nou venit în rândurile cenacliştilor, consideră demn de apreciat faptul că în versurile ei Miralia şi-a pus sufletul, ceea ce înseamnă enorm. Şi ca o replică la sfaturile lui Flueraşu de a studia manuale de tehnică poetică îi adresează acestuia o întrebare: "dar Tehnica sufletului?"

Ioan Raţiu pune punctul pe i începând cu un lucru foarte simplu: faptul că a fost plăcut impresionat de modul în care Miralia şi-a citit poemele, şi de modestia cu care ne-a mărturisit că este nemulţumită de stadiul la care a ajuns. El vede în poemele citite o poezie a cristalizării gândurilor, comparând-o cu un supermarket din care luăm cu noi ceea ce ne place. Dincolo de paradoxuri, fireşti într-o poezie în care poetul întreabă, meditează, încearcă să dea şi nişte soluţii, e normal să putem dezvolta micropoeme.

Ioan Raţiu, cultivator de paradoxuri, identifică şi în poemele Miraliei câteva: ‘nu voi mai auzi ceasul ticăind asurzitor’, ‘ascultătorul e absent, e timpul mărturisirilor, dar ascultatorul e absent’, ‘eu, un arbitru fără voia lui’, ‘gâtul înnegrit de nemângâiere’ (care îi aminteşte de Giueseppe Ungaretti – ‘mă iluminez de nemărginire’). Cum îmbogăţeşte Miralia limba, se întreabă retoric Ioan Raţiu ? şi răspunde printr-un citat : ‘adesea simt vârfurile munţilor încolăcindu-mi gândurile’. În 'ascultătorul absent' Ioan Raţiu descoperă un oraş cu portative albastre. Involuntar, poeta justifică, dincolo de paradoxuri, există un mecanism revelat al slujirii cuvântului, prin care versurile sale capătă valenţe de adevăr.

A sluji cuvântul înseamnă a rosti adevărul.

Alexandru Ciocioi începe spunându-i Mirelei "Bine-ai venit. Mulţumesc că ai venit".Textul îl umple de bucurie pentru felul în care a fost scris, pentru stil (care îi aminteşte de Garcia Lorca, şi alţii, din poezia sudamericană). Există mărunţişuri pe care se mai poate lucra, dar sunt texte care merită scrise. Consideră că cea mai bună poezie e chiar singura din cele aduse pe hârtie, dar care nu a fost citită – ‘Lumea unui trist poet’. Felul în care sunt scrise duc cu gândul la un fel de teatru ascuns. Există întrebări, răspunsuri, dialog, ca într-un teatru. Metaforele folosite sunt deosebite, "de la ele de-acasă", întregesc ideea. Îi atrage totuşi atenţia Miraliei la legăturile dintre fraze. Metaforele sunt foarte frumoase sugerând o cavalcadă de imagini care vine peste noi şi nu ştim unde duce. De aice se vede o nevoie de a se limpezi în idei, dar nu în forma în care le îmbracă. Alexandru Ciocioi este de părere că poeta creează o atmosferă deosebită.

Liliana Hanganu – Liloo îi urează şi ea Miraliei "Bine-ai venit". Consideră demnă de subliniat candoarea cu care şi-a citit versurile. Vede în poemele Miraliei o poezie a aşteptării, venită dintr-o singurătate, o poezie în care încearcă să descrie natura şi visul, mai mult ceea ce îşi doreşte decât ceea ce există în realitate. O poezie a aşteptării, aşteptare a unor răspunsuri. Ca imagine generală, ar trebui să ia esenţa din poeme, e ca şi cum ar vrea să picteze o frescă cu acuarele. Imaginile sunt delicate, tulburătoare, care pun pe gânduri şi denotă o delicateţe interioară cu care Liloo a intrat în rezonanţă.

Crăiţa Şerbănescu spune că dacă ar fi un cititor grăbit, poate ar deranja-o structura şi lungimea versului. Dar nu este cazul. Fără grabă, ea descoperă o imagine panoramică în care abundă trimiteri la detaliu. Miralia te face să te simţi în mijlocul trăirilor ei.

Al. Bănulescu vede în Miralia o vizionară, iar în poemele ei adevărate litanii de dragoste, o zbatere între ateism şi credinţă adevărată, recomandându-i să se gândească că Dumnezeu lucrează continuu asupra omului.

Cuvântul coordonatorului nostru, Ioan Gabriel Puşcă (altfel spus Lupişorul nostru cel de toate sâmbetele) îl redau ca citat:

“Undeva prin 1999 discutam cu poetul bârlădean Simion Bogdănescu, membru al USR, despre limitele şi defectele artei locale. Prin artă locală înţelegând temele specifice zonei în care trăiesc unii scriitori, lipsiţi de posibilităţi de contact cu alţi scriitori din ţară. Literatura provincială ne părea la acel moment îngrădită, finită, fără posibilităţi reale de a se dezvolta. Ulterior, prin Internet, am descoperit cum se poate lua legătura în orice moment cu prietenii scriitori din toate colţurile lumii. Aşa am ajuns în Bucureşti şi tot aşa s-a născut Cenaclul de Seară. Numai că, în timp, influenţat şi de atmosfera din capitală, am început să fiu la fel ca ceilalţi, prea plin de dorinţa de a găsi aur în asfaltul bucureştean, uitând că avem atâtea nestemate la vedere în provincie.

Am avut în seara asta de a face cu o poetă. Mânuie foarte bine cuvântul. Mai are multe de întregit dar stăpâneşte arta metaforei. Nu e doar o poezie imagistică, dincolo de imagine are şi un mesaj, care nu e întotdeauna criptat, exemplu: ‘cred că oamenii şi-au limitat aventura trăirii, au uitat să-şi pună genunchii să atingă pământul’.

Sunt remarcabile dialogurile pe care poeta le poartă cu sine. În unele poeme cu un al doilea eu, in altele cu un subiect imaginar.

Versurile lungi, cu o estetică îngrijită, permit o arie mai largă de desfăşurare informaţiei cuprinse în text.

Miralia defrişează în terenul poetic bucureştean, plin de vandalisme verbale, o poiană de poezie cu simţiri sănătoase, şi cu un fond sentimental bine conturat.

Ne putem aştepta ca într-un viitor apropiat, când poeta va avea curajul întâlnirii cu suportul de hârtie, un volum de debut al Miraliei să fie în atenţia publicului şi juriilor de specialitate.“


În final, cu aceeaşi atitudine sobră şi totuşi zâmbitoare, cu o aură de modestie şi înţelepciune, Miralia mulţumeşte tuturor, declarând că trecerea prin cenaclu a fost pentru ea o experienţă unică. “Îmi place să primesc criticile negative, mi-am dat seama de multe lacune ale mele. Nu consider că am ajuns la stadiul de poet, şi asta nu e o falsă modestie. Scriu cu sinceritate şi voi continua să fac asta. Este o lume în care mă regăsesc foarte bine. Posibilitatea de a-mi vedea greşelile pentru a-mi îmbunătăţi scrisul.”, ne spune invitata noastră din Galaţi.

Şi noi îţi mulţumim Miralia, pentru curajul de a veni cu sufletul deschis, direct cu lectura poemelor tale la prima întâlnire cu Cenaclul de Seară. Te aşteptăm oricând cu drag în mijlocul nostru.

Vă aşteptăm cu drag pe toţi, în fiecare sâmbătă, de la orele 17.30, în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române.

A consemnat pentru dumneavoastră,
Adina Stoicescu

Clipa dă sens!
duminică, 29 iulie 2007

Miralia

Ascultătorul e absent

E atat de intuneric acum ! Ma ispitesc umbrele cu degete subtiri
Sa le prind in inclestare de copil speriat.
Aerul cald imi zvarcoleste camasa hipnotizata si ea cu albu-i prins
In nisipul ce se scurge in declin. Stii cum mi-e sufletul acum ?
Ca un vultur ce sta cu aripile intinse fara sa zboare, priveste doar asa, in gol ,
Sau isi plimba admirabil penele in acelasi loc, in atingeri diafane.
Mi-ar fi teama sa ma urc in amvonul noptii .
Asa ca ma pitesc dupa sterpele-mi cufere invechite si scotocesc
Prin buzunarele trecutului, poate, poate, nu voi mai auzi ceasul
Ticaind asurzitor si urcandu-mi-se pe tample ca o planta agatatoare.
E timpul pentru vijelia marturisirilor dar ascultatorul e absent...
Si-a uitat doar o grimasa pe gatul meu peste care au tipat stelele.
Parul mi se amesteca in lacrimi rabufnite de prea mult dor...
De cine? Doar e timpul marturisirilor...dar ascultatorul e absent
Si noaptea scrasneste luand proportii gigantice.
Intr-o albie interioara se aude ecou de cadere, nu mai sunt aplauze sau zambete
Si nici acolade de imbratisari, doar eu, un arbitru fara voia lui
Intr-un meci fara jucatori si cu pleoapele anesteziate.
Imi cant timid lumina din iris cu masca de frunze, inca verzi, acoperindu-mi obrajii.
Mai ridic din cand in cand un cartonas pentru aparentele acestea
Inselatoare ale lumii ce-si poarta aorta prea departe de trup.
Ma incoltesc privirile ei cu dalte grele in acest oras cu portative albastre
Dar atat de naclaite si pline de note indurerate.
Si mie iar mi-e dor…de cine ? Stiu,e timpul marturisirilor, asa mi-ai spune
Daca ai fi aici.. dar...ascultatorul e absent...si ma intreb: de ce s-a spanzurat?
Cine? M-ai intreba...Ascultatorul...intr-o noapte in care ploua cu bucati de cer...
Cand a fost asta? –m-ai intreba iarasi. Intr-un veac al deznadejdilor
Cand vantul isi mana demonii sa muste aripile ingerilor.
Uita-te, acum, in ochii mei, piaptana-mi irisul cu parfum de crini
Sa adorm, sa nu mai simt dorul atat de aprig biciuindu-mi pielea-mireasa
Si visele strepezite cu falduri colturoase !
E atat de intuneric acum!!!Si ascultatorul e absent si parca n-a fost niciodata...


ŞTII CE ?

Cred ca oamenii si-au limitat aventura trairii,
Au uitat sa-si puna genunchii sa atinga pamantul,
Si mai cred ca in fata noastra doarme o pasare
Plesuva, destramata, batand sacadat tinichelele inimii ei.
Stii ce? S-a impanzit lumea de animale-gigant
Si undeva mocneste lava intunericului.
Tu auzi un sunet, ochii-perle cenusii
Isi tulbura inocenta cautandu-l nestiut;
Ecoul lui fura timpul pentru o clipa
Iar corola-i de fum, rotunda, pare aurita
...desi nu-i decat innecaciune abundenta,
Pentru omul orb, inconstient contemporan
Ea pare .....da, hiperexistenta.
Astfel ca mintea lui isi manuie golurile
Ca si poetul cuvintele.
Doar ca bucuria nu mai e ambrozie
Ci venin tragic ce populeaza existente.
Stii ce? Ti-am luat pulsul...esti...mort?
Noaptea isi plimba cadranul la tine,
In suflet, desfrunzindu-si infinitul...
O tragedie ca o istorie, da...
Sa ne potrivim ceasurile...
Poate ca am uitat sa scoatem mana
... pe geam...mai stii?
De unde isi ia lumea asta rasaritul?
Dintr-un spatiu virtual, de nu racneste a culoare?...
Stii ce? Tare esti dezorientat!...
Ignorat, ignorant si neiluminat.
Eu iti tot arunc gandul meu carare
Si din goarna-ti sun chemarea...
Ce vrei mai mult de atat?
Pune-ti simturile sa deschida portile,
Sa cante viorile la masa varfului de iris,
Lumina sa devina incandescenta,
Strazile sa-si piarda privirea somnolenta...
Stii ce? Acum e tarziu...Ingenunchez...
Pe umbra inimii tale asternut.
Mai vorbim si maine...
Stii ce? Nu stinge ...lumina!
Dezgolit de forma si continut,
Macar sa-mi aduc mai aproape ...cerul.



Adesea simt vârfurile munţilor

Adesea simt varfurile muntilor la mine in inima
Au chip de vijelie, vantul e lasat liber sa fluiere
Iar pasarile mi se aseaza pe umerii invesmantati cu nostalgii.
Tipatul acela al amintirilor mi-e atat de cunoscut!...
Timpul imi masoara ochii –doua frunze uitate in iarna,
Stancile abrupte imi sangereaza bataile vietii,
Incerc sa plang dar lacrima-mi sta neclintita inlauntru
Doar un miros de iasomie se simte, semn ca ploua.
Adesea simt varfurile muntilor incolacindu-mi gandurile;
Nu mai am curaj sa stau intinsa pe pajiste,
Simt rau de inaltime primejdioasa...
Caprele negre imi trec raurile de sange
Zambind a poveste neinteleasa.
M-am repezit sa-mi prind genunchiul sa nu cada
Un copil ma privea dintr-o oglinda rosie,
O faptura atat de veche ca o fotografie in alb-negru
Ce spala aerul in forme geometrice
Dureros de ascutite. Aici stau imbratisate lucruri vechi,
Cimitirul de flori e inundat de spatii in ceata.
Ma priveste cineva? Sau e un alt cosmar apasat
Cu gust de trecut si teama pentru viitor?
Adesea simt varfurile muntilor spargandu-se in timpan
Cazand pe trupu-mi –pocal uitat de vesnicie
Nu mai aud...decat bucati de piatra rostogolindu-se
Ca pe-un suflet de fluture...ma saruta amurgul...
Ma lipesc de pasarea ce ma smulge din gura prapastiei
Si zbor inlantuita de aripile fosninde in cerul
Ce arde in viata de-atata culoare...


Gânduri într-o zi de martie trist

In aer miroase a amintire subita din trecut,
A dor strivit in cadere ce latra pustiu.
Ar fi trebuit sa plang acum, dar nu simt nimic,
Doar o aspra amaraciune, ruginita, venind in fluviu
Sa-mi urle linistea neplouata de mult.
Ai vazut? Astazi oamenii se grabeau parca mai tare
Isi dezamageau rand pe rand sufletul, inima...
Mie imi era somn dar umbrele pleoapelor incarcate
Ma tineau treaza cu privirea fixa pe zbaterea vinelor
...sa nu se opreasca, mai stii? E atata nefiinta in jur...!
Mi-e teama sa nu se ia, poate e vreo boala contemporana...
Bateti clopotele, voi, batrani incercati de viata,
Aruncati norii sfidatori afara, in moarte,
Mai inveseliti-ne umbletul garbovit dar lipsit de truda,
Sfaramati-ne spaimele, ardeti dar timpul
Sa-l retraim inverzit din cenusa!
Ce-am patit, ma intrebi? De ce tip asa?
Azi strainii m-au scotocit pe dinafara,
Mi-au gasit defecte, m-au intors pe toate colturile
M-au huiduit ca cica miros a trecut, a vremuri carunte, apuse,
A gandiri clatinate ce nu-si au locul aici si acum
Mi-au spus ca sunt sarac, ca-mi ar pamantul degeaba
,,oricum nu iese nimic”-spun ei
Nu, nici macar sa plang nu pot
Imi umflu lacrima intr-o scobitura de suflet
Ma fac ca sunt surd, orb si mut si surad ...
Doar inspre cerul flamand de rugaciunea celor ce nu exista.
Lumea asta...of! atat de plina de disonante,
Zgaraie doar vazduhul cu niste carje imense
Nu stie sa paseasca domol, la fiecare pas rupe din lut
Si tropaie de-mi astup urechile
Pipaindu-le totodata, sa vad, mai sunt?
Timpanul mi-e bolnav...si vine primavara
Inca in asonanta cu mersul lumii acesteia.
Dar o sa vina curand duminica - e un tren ce duce in afara.


S-a desfăcut timpul

S-a desfăcut timpul...în foi subţiri de le bate vântul stingher,
Cu tot cu trup...un vagabond îşi plimbă braţele ce miros a iarbă.
S-a desfăcut timpul şi nimeni nu ştie...că am ajuns undeva,
Poate în cer...sau poate pe un tărâm zvârlit într-o epocă rămasă singulară.
Curg orele în şiroaie plescăindu-şi nopţile într-o prelungire de ape
Şi nimeni nu ştie...s-a desfăcut timpul...pe aripi de vultur roşu,
Doar un vagabond îşi tremură cutele frunţii în palme...
Şi nimeni nu ştie...şi-i aşteptare răpăind tumultuos a răsuflare mocnită...
S-a desfăcut...timpul...aburit ca un geam prin care priveşte un copil mut,
Se mai zbate doar o frunză argintată uitată pe un orologiu bătrân
Şi scârţăie...doar un vagabond o vede şi...o smulge plictisit
Înfăşurându-şi cu ea gâtul înnegrit de nemângâiere...
Şi ...nimeni nu ştie...că timpul...s-a desfăcut în ciorchini de lacrimi sângerii !...


O istorie încă vie

Peste poienile curbate din gândurile mele se văd tronuri
Peste care coroanele împărăteşti îşi încearcă greutatea.
Mai sus, pe cerul rumenit, se văd urme de războaie arse
Şi-mi cad în poală scrisorile înfrânţilor, răniţilor, cioburi şi arme
Pe care le arunc înspre soare, să le topească...
Râmân mereu cu mine, sprijinindu-mă de-un sceptru
Muşcat de liniile vieţii din atâtea palme sângerânde,
Acum oase crescute şi întinse pe aşternuturi înfometate.
În locurile pietruite trupurile arcuite ale învingătorilor
Îşi răsucesc săgeţile în focul victoriei.
Sunt doar un spectator întâmplător sau poate nu...
Mă strigă toţi pe numele care parcă nu e al meu
Dar răspund zvârcolindu-mi paşii în pământul închegat
Cu atâtea flori sângerii, urme ale cailor tăiaţi în jumătate
Copitele lor s-au însemnat aici iar coamele pe alte câmpii.
Sunt trei cruci pe dealul din depărtare...
Le vede doar ochiul căruia îi pasă de durerea Omului.
E o istorie vie ce nu s-a scris cu adevărat decât în suflete
Rănite şi ele de zbuciumul timpului înfrigurat.
Şi în acea poiană curbată acum de gândurile mele
Stau eu şi cuvintele-turle ţâşnite din pământul acesta ,
Martor tăcut al fiecărui apus de fiinţă.

Priveşte-mă în ochi…nici ieri, nici azi, nici mâine…

Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
Nu-i aşa că cerul, ţipând aproape inexpresiv în zâmbet pal şi ronţăindu-mi muşchii feţei?
Ieri îmi spuneai că-i vezi irisului, aripi în care s-au înfipt căngi de cristal…
Azi, strânsoarea palmei mele stângi te amuţeşte, te laşi robit de zbaterile vinelor mele
Şi …ameninţi în gânduri, furtuna, să nu care cumva să coboare
Peste sufletele noastre asmuţite spre albastru.
Ce ne pasă de goana lumii când noi sărim din cercul timpului,
Aruncând pietricele ca în şotronul copilăriei ?
Acum sunt eu, acum eşti tu… ce e clipa,
Decât poate dans furişat în camerele inimii mirosind a cadriluri cu tic-tac de orologiu?
Uite, miroase! Straşnic busuiocul acesta…! şi parcă ne creşte prin vine
Făcându-şi loc prin porii însămânţaţi cu oaze nedislocate încă.
Trupul meu-mireasă naufragiată pe margini de fântâni voievodale,
Gleznele mele-basoreliefuri scrijelate de buchetele gâtuite ale asfaltului sterp,
Braţele- fâlfâiri de mătăsuri pe paturi verzi…
Aş fi vrut să-ţi sărut pleoapele, erai atât de frumos!!!
Dar au tasnit pitpalacii in turme spre rapa si…
A trebuit să alerg să-i prind de-mi sângerau apoi degetele
Pentru că mi le prinsesem în grinzile pământului
Ca să scot toate păsările uitate…
Apoi aş fi vrut să-ţi sărut obrajii dar… au început să ardă norii
Chiuind nebuni şi însetaţi.
Îi loveau clopotele veşniciei dar degeaba…
Îmi asurzeau mişcările, dorinţele mi le anesteziau…
Apoi aş mai fi vrut …doar părul să ţi-l sărut
Dar s-au ridicat poteci întortocheate
Cu iederă înspinuită; sărutam tot ce-mi ieşea în cale
Şi-mi sângerau buzele
Cu gândul la părul tău, sălcii plecate peste mine, doar în vis...
Nu ieri, nici azi, nici mâine.
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
-Nici ieri...nici azi...nici mâine.-

Texte lecturate la Cenaclul de Seară din 28.07.2007
sâmbătă, 28 iulie 2007

Alt fel de cronică

Alt fel de cronica


Citeşte Miralia, o frumoasă poetesă din Galaţi. Lectura stârneşte dialoguri şi monologuri.

Doamna Violeta remarcă metafore bine construită şi o anume personalitate poetică.

Domnul Flueraşu: de necrezut, începe cu o laudă, dar se pare ca nu-i vine bine aşa că redevine el însuşi. Ca atare: nu-i place titlul unor poezii. Consideră că poemele sunt în proză. I se pare stupid, dar metaforele îl deranjează. Dl. Flueraşu, cu un aparat critic foarte personal, adus probabil din Tanzania, măcelăreşte poemele fără metodă, taie în carne vie, beat de vorbele sale. Iată mostre de critică fluieraşică: poemele sunt greoaie; substantivele stau lângă adjective; imaginile sunt bune dar nu au nici o valoare; poemele sunt foarte bune dar nu-s poezie; poezia trebuie să te facă să râzi în hohote nu să te întristeze; rimele nu sunt bine plasate. Cu toată seriozitatea tânărul critic afirmă că simte nevoia să meargă la doctor, eventual la Spitalul de Urgenţă. Iată cum înţelege el să opereze un text. Cităm: palmele nu sângerează ci au sânge în ele; litera r, adică râurile după opinia sa, sunt prea multe; poezia nu trebuie să folosească natura; fotografia alb-negru nu spune nimic. Deasemenea îl deranjează metaforele, care fiind prezente prea des, ar fi bine şi fără ele. Consideră că poezia poate vieţui şi fără metafore. Deşi multe poezii i-au plăcut, el n-a rămas cu nimic din lectura lor. Propune ca poemele fiind prea lungi să fie tăiate în patru, chiar în trei.

Un alt critic foarte tăios este domnul Marius. Dânsul găseşte că poeta începe cu o idee dar ajunge la paradoxuri. Poeta aglomerează idei şi metafore într-un spaţiu prea mic. Dânsul, ca şi antevorbitorul său care a vorbit înaintea lui, din când în când conchide: „părerea mea”. Fondul literar glisează în gol, zice dânsul. Grupurile vocale şi consonantice abundă în fraze marquejiene care nu sunt sincere. O sfătuieşte pe poetă să fie directă, nu oraculară ca un jurnal intim. Nu dau sfaturi, zice dânsul, dar o sfătuiesc pe poetă să nu-şi pună în poezie toate stările.

Dl. Profesor: o poezie imagistică. Poeta creează ca un plastician. I se pare greşită o abordare a textelor cuvânt cu cuvânt.

Dl. Mihai Radu întrucât nu s-a scris un manual care să ne înveţe cum să scriem poezie, lecturarea poemelor din seara aceasta ne fac cunoştinţă cu un poet.

Dl. Raţiu: apreciază calitatea poemelor. Subscrie opiniei domnului Iordache privind imagistica, prezentă în poezia tinerei gălăţence. Găseşte că metafore fericite, poate personale, sunt prezente în poezia Miraliei. Spre diferenţă de dl. Petre Flueraşu, dl. Raţiu consideră că Miralia este o poetă autentică. Totodată, îi adresează lui Petre Flueraşu o amabilă invitaţie, anume când vorbeşte să tacă. Domnule Raţiu, sunteţi prea dur. Tânărul Flueraşu trebuie să înveţe în primul rând limba română, fiindcă abia atunci o să înveţe să tacă. Tânărului Flueraşu îi lipseşte de asemenea orice brumă de cultură literară. Şi-i mai lipseşte ceva: simţul măsurii. Câtă vreme nu-ţi cunoşti limba maternă în datele ei esenţiale, cât timp nu ai asupra ta o măsură care să-ţi ghideze haosul, să-l ordoneze, nu poţi spune nimic.

Dl. Alexandru Ciocioi: Bine ai venit, Mirela. Poezia ta este o poezie de mare atmosferă. Sigur, nimic nu-i perfect pe lumea asta, dar rolul nostru nu este să căutăm pete în soare ci să ne bucurăm de lumina lui. Aşa cum ne-ai bucurat cu poezia ta originală. Tu ai ceva de spus.

Doamna Liloo: poezia are candoare, este o poezie a aşteptarii, cu o puternică imagistică. Poate că unele poeme ar trebui sintetizate.

Subsemnatul consider poezia Mirelei rodul unei întinse culturi literare şi nu doar. Deasemeni, se observă o aparentă uşurinţă în elaborarea versului, aparenţă care vine dintr-o muncă laborioasă. Poeta are un cult pentru actul de creaţie. Ea scrie cum ar oficia şi de aici o stare înaltă a celor comunicate. Remarcabile sunt acumulările din istoria poeziei. Fără să alunece în influenţa unor vârfuri ale poeziei, ea şi-a însuşit o anume tehnică foarte personală. Este, fără îndoială, o poetă autentică, are o sensibilitate extraordinară, un acut simţ al limbii poetice şi a muzicii divine dată de vers. Este o poetă cu har.

Doamna Crăiţa Şerbănescu: o panoramă de imagini şi metafore, o poezie reuşită.

Dl. Alexandru Bănulescu: poeta este o vizionară. Recomandă mai multă atenţie la unele imagini.

Dl. Puşcuţă: avem de-a face cu un poet. Ar fi câte ceva de reparat dar asta-i treaba poetului. Este o poezie cu mesaj care vrea să ne transmită o stare. S-a subliniat imagistică, subscriu. Lungimea unor versuri sau mărimea unor poeme nu sunt cusururi. Îi întrevăd un viitor de poetă autentică.

Poeta mulţumeşte tuturor vorbitorilor afirmând că vorbitorii i-au transmis lucruri bune.

A consemnat,

Aurel Ifrim

Lansare de carte

Antologia de poezie
"Paradis cu vegetaţie nocturnă"

================================================





==============================================================
miercuri, 25 iulie 2007

Lansare de carte - invitaţie

Vineri 27 iulie, de la ora 19,
la Galeriile Sigma - strada Luigi Cazzavillan, nr.12
are loc lansarea Antologiei de poezie
"Paradis cu vegetaţie nocturnă".


Volumul de poezie este o antologie realizată de Petre Flueraşu şi prezintă cititorilor câţiva poeţi tineri reprezentativi ai noului val în poezia actuală. Cartea va fi prezentată de Flueraşu Petre şi Dan Simion.

Vor da glas versurilor tinerii actori din trupele de teatru InDArt şi Omnes ale Asociaţiei Culturale InDArt.

Vă aşteptăm pe toţi cei interesaţi acolo, pentru a vă întâlni cu autorii cuprinşi în antologie şi pentru a savura un respiro artistic în mijlocul unui Bucureşti canicular.
luni, 23 iulie 2007

Invitatie la Cenaclul de Seară


Vă invităm la o nouă sesiune

a "Cenaclului de Seară"

pe data de 28-iulie -2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a

MUZEULUI LITERATURII ROMANE din Bucureşti.

Va citi

MIRALIA



Coordonator :
Ioan Gabriel Puşcă Lupişor

Clipa dă sens!
duminică, 22 iulie 2007

Cronica Cenaclului de Seară


Adina Stoicescu sau matematica iubirii


Frunza de stejar a Cenaclului de Seară

“Inima, inima, planeta misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor”
(Nichita Stănescu)


La opt luni de zile după ce a intrat în familia Cenaclului de Seară, Adina Stoicescu, care a debutat în anul 2003 cu volumul de versuri „Între lacrimi şi zâmbet”, şi-a luat inima în dinţi şi a supus o parte din lucrările ei criticii cenacliştilor.

Adina Stoicescu scrie o poezie în care inspiraţia are un determinism bine conturat, autoarea creând o iluzie a autonomiei gesturilor şi imaginilor poetice. În fapt, scrierea ei – având în vedere formaţia de matematician a autoarei – ne arată un suflet făcut din inteligenţa porţelanată a femeii şi voinţa matematicianului împletite cu sentimentul ridicat la puterea a doua.

Adina Stoicescu decupează imagini din lumea exterioară şi le aşează într-un cadru intim printr-o mişcare obiectivă de translaţie specifică matematicianului din ea, dar nu se rătăceşte într-un gen sau formă care nu îi aparţine. Vibraţia sentimentală, tipic feminină, izbucneşte ca un mugur către lumina cititorului. Autoarea se află într-o etapă nouă, de aucmulare, şi talentul care o recomandă ne arată că este şi va rămâne o îndrăgostită de viaţă.

Desigur am încercat să fiu cât mai obiectiv în analiza lucrărilor poetei Adina Stoicescu, făcând abstracţie de faptul că sunt îndrăgostit de ea (vă daţi seama că glumesc, nu?). Nu cred că am exagerat, întrucât o cunosc mult mai bine decât majoritatea prietenilor din cenaclu.

Dar să vedem şi opiniile lor:

Petre Flueraşu, intransigent, ca de obicei, neţinând cont, ca de obicei, că auditoriul se poate plictisi după o peroraţie mai mare de 15 minute, a început şirul disputelor critice distrugând, ca de obicei tot ceea ce nu se apropie de stilul în care scrie el. A considerat poeziile Adinei interesante, poate prea intelectualiste, sugerând că autoarea vrea să epateze şi subliniind că este prea multă matematică pentru el în lucrările prezentate. Poeziile scurte sunt mai bune. Cele lungi sunt discursive, cu foarte multe cuvinte de legătură şi transmit diluat mesajul.

Titlurile nu au legătură cu poemele (de ce oare mi se pare clişeu această afirmaţie, Petre?). Petre mai crede că se repetă ‚îngeri’ de prea multe ori şi aproape fiecare vers începe cu un cuvânt de legătură, care strică ritmul, după care se întreabă, mimând tensiunea filosofică: de ce trebuie să scriem despre durere? nu are nici un rost, nu mai este la modă.

După Petre, sunt prea multe vocale şi nu sună bine. Poemul ‚O lacrimă’ i se pare foarte greu de citit din cauza cuvântului ’timp’. (Să înţelegem, oare, că timpul îngreunează lectura, Petre?). Să dăm şi un citat din sfaturile lui Andrei Petre către Adina: ‚Omul nu poate trece de multe chestii ca să ajungă la idei. Eu nu pot să stau să meditez. Omul citeşte repede, trebuie să scriem pentru cei care citesc repede.

Poemele sunt bune dar trebuie să le facem pe înţelesul celor din jurul nostru. Dacă folosim cuvinte care nu sunt familiare cititorilor, mai bine nu mai scriem.’

Iulian Geantă, prietenul nostru, care a fost şi fotograful de serviciu, a fost plăcut impresionat de lectura poeziilor şi de conţinutul lor. Este o poezie venită din suflet, cu idei simple, consideră Iulian. ‚Când oamenii sunt prinşi în rutină este bine să citeşti o astfel de poezie – sunt lucruri simple pe care le-ai uitat şi este bine că mai sunt scriitori care îţi aduc aminte. Per total este ok, poezia este frumoasă, dar nu este o poezie lucrată. Este ceea ce simte autoarea fără o a doua trecere pe text. Este o poezie pe care aş citi-o oricând. Se exprimă aşa cum simte.’

Într-o formă de zile mari şi decis să nu ierte nimic, poetul şi criticul Conu Marius afirmă că poezia este o foame de lucruri, o nevoie intimă de a reconstrui lumea. Sunt necesare trei lucruri pentru poezie: forma – care trebuie să fie naturală şi firească; mesajul – care trebuie să fie logic, coerent; şi nu în ultimul rând, spiritul – în poezie trebuie să existe sinceritate. (Mare dreptate ai, prietene!). Marius atinge subiectul îngerului, ca o comparaţie între îngerul lui Stănescu şi cel al Adinei Stoicescu, şi consideră că, în cazul de faţă, avem de a face cu un înger de cozonac, nu cu un înger ca vehicul al lui Dumnezeu, ca o expresie a manifestării divinităţii. Poezia prezentată este discursivă şi nu are conotaţia necesară pentru a depăşi stadiul de filmuleţ. Are tendinţe spre optzecism, aduce aminte de Frank Herbert – o stare de refuz a justificărilor – vrând să spună prea multe. În texte se fac repetat trimiteri la trimitere şi se simte un narcisism al cuvântului. Conu Marius crede că avem de-a face cu un om încântat de cuvinte. Se pleacă de la un cuvânt şi se obţine un întreg puzzle în jurul lui.

Violeta Stika, mai puţin tranşantă, vede în poezia Adinei o poezie a sufletului, care urmăreşte un gând. Cea mai bună poezie i se pare ‚Sistem de referinţă’ în care vede tristeţea pusă pe două din cele trei axe de coordonate.

Florin Iordache, fidel stilului său bonom dar care surprinde esenţele, observă că avem de-a face cu o poetă sensibilă, poate prea sensibilă, cu talentul de rigoare, dar în acelaşi timp şi complicată, având o scriere complexă.

Literatura este cea mai gratuită dintre toate artele, spune dom’ profesor. Iei o bucată de hârtie, un creion şi scrii: sentimente, pe care le comunici, note de protest şi alte lucruri. Condiţia este ca ceilalţi să accepte. Un matematician nu acceptă, dar un poet, da!

Din punct de vedere metaforic poezia Adinei rezistă. Între îngerii Adinei Stoicescu şi ai lui Nichita Stănescu există o mare deosebire. Nichita se ia în serios când are o convorbire cu îngerul, pe când Adina minimalizează puţin îngerul. Pentru ea îngerul este un personaj de basm, pe când la Nichita era mistic, era însuşi poetul.

Poemele citite sunt de dragoste. Podul de piatră reprezintă curgerea timpului prin vârstele omului, idee folosită şi de Nichita.

O lacrimă este un poem foarte serios în care apare partea sobră a filosofiei Adinei Stoicescu. Repetarea obsesivă a cuvântului timp duce cu gândul la ‚Oul dogmatic’ scrisă de Ion Barbu.

Avem de-a face cu poeme în proză, sensibile, în nici un caz cu o proză descriptivă. Mijloacele folosite sunt de proză, se foloseşte mai mult dialog decât monolog. Este o poezie nu uşor de descifrat. Florin Iordache îi sugerează autoarei să facă pasul substanţial de a-şi simplifica scrisul. Este prea complicată (păi, dacă nu era complicată, dom’ profesor, o mai iubeam eu, oare?).

Prietenul nostru, poetul Alexandru Ciocioi, începe printr-o pledoarie pentru respectul
voinţei autorului. Sistemul de a scrie trebuie să fie fluid. Eliminarea pronumelor – eu, tu – este un lucru necesar în acest sens.

S-a făcut deja un baleiaj al textelor. Sunt corecţii minore pe care autoarea le poate face, dar există totuşi balast care trebuie eliminat. Cine vrea să o înţeleagă, e bine, cine nu, nu. Poetul e unul şi cititorii sunt mulţi. Arta înseamnă umanitate, bunătate. Arta fără dragoste nu există.

Al. Bănulescu nu vreau să provoace comoţii cerebrale, dar o consideră pe Adina o mare iniţiată, un poet care intră cu uşurinţă în lumea gândului. Este foarte sensibilă, atinge lumea absurdului, fără să devină absurdă creând convergenţe între câteva lumi, din care convergenţe îşi construieşte un Univers propriu.

Crăiţei-Silvana Şerbănescu îi plac poeziile citite, considerându-le de idee. Textele trebuie revizuite, fiind în stare brută dar este remarcabilă sinceritatea autoarei. ‚În bătaia timpului’ este o poză, un autoportret. ‚Podul de piatră’ are ca un leit-motiv, în fundal, starea de inocenţă, o întoarcere din copilărie către prezent.

Ioan Raţiu afirmă că Adina Stoicescu este prin ceea ce a citit la un început de credinţă. A dat o probă de sensibilitate dar a dat şi dovada conceptului de inteligenţă feminină.

Creează câteva paradoxuri iar mesajul poemelor este: pentru a o înţelege trebuie să facem eforturi conjugate de gândire. Avem nevoie de un sistem de referinţă.

Poezia de idei a Adinei Stoicescu are şi o doză de artificialitate. Raportul dintre poezie şi idee este dat de poemul ‚Sistem de referinţă’.

Ioan Raţiu remarcă motivul sângelui – ca element liant şi câteva paradoxuri: ‚Ţine ochii închişi numai pe dinafară’, ‚numerele de aur de pietre de bază’, forţa covârşitoare a apei scăpată de sub control, care devine cutremur distrugând. Ruperea, spune Ioan Raţiu, distrugerea unui stăvilar, este de o gravitate deosebită. Alt motiv remarcat de vorbitor este cel al singurătăţii. Singurătatea, ca motiv al gravitaţiei, reprezentată prin numărul impar.

‚Nu trebuie să uităm niciodată dacă am ales, faptul că am ales iubirea, iubirea ca adevăr, cale şi viaţă’, încheie Ioan Raţiu.

Maria Grosu este înduioşată de tema podului de piatră. Poeta, crede vorbitoarea, va face şi alte poduri, va continua să lupte, să meargă spre bine.

În final, Adina Stoicescu mulţumeşte tuturor pentru felul în care au văzut şi apreciat poeziile citite, pentru plusuri dar mai ales pentru minusurile scoase în evidenţă. Declară că s-ar fi bucurat să fi avut ocazia de a trece cu aceste poezii prin cenaclu înaintea publicării lor. Totuşi, nu este de acord cu Flueraşu Petre despre titluri şi despre clişee.

Într-adevăr a fost o experienţă deosebită, mai ales pentru mine, şi o seară care a generat discuţii în contradictoriu, lucru care sper că a reieşit şi din cronica de faţă.

Cu mulţumiri pentru răbdarea pe care aţi avut-o să parcurgeţi textul de mai sus, vă salută şi vă aşteaptă în fiecare sâmbătă în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române, la orele 17.30.

Ioan Gabriel Puşcă Lupişor
Clipa dă Sens!

Adina Stoicescu


Sistem de referinţă

Din gândul meu înalt
pe dorul meu adânc în prelungire
îmi fac o axă vertebrală
cu două sensuri positive, de iubire,
ca două braţe-ntinse vertical a-mbrăţişare
- pentru strămoşi şi pentru lumea viitoare.
Prin punctul lor de întâlnire
orizontal ţin braţele deschise
pe care-mi răstignesc singurătatea
şi nopţile fără de vise.
Din când în când mai las o lacrimă să cadă
peste abscisa ce atârnă greu.
Trecând prin apă verticala de lumină
în inimă-mi răsare-un curcubeu.

În somn
lui Moş Ene

În vis ştiu tot,
mi-aduc aminte tot
Acoperă, mamă oglinda aia cu ceva,
te implor,
că mi se uită sufletul la mine
şi mă orbeşte de-mi dau lacrimile.
Ajută-mă să mă trezesc!

Despre îngeri

Care îngeri, omule?
Care îngeri?
N-am mai văzut un înger adevărat
de pe vremea când trăia bunica...
Ei da, pe vremea aceea
îngerii umblau în vârful degetelor
să nu ne distragă atenţia
de la poveştile ei,
ba chiar îşi ţineau răsuflarea
să nu piardă nici ei vreun cuvânt.
Ai să zici acum “care bunică”?
Cum care, aia unică,
i-am pus doar un “b” înainte
ca o candelă
să vadă toţi cât era de bună.
Atunci a venit îngerul
şi-a luat-o cu aripa de braţ, de stângul,
să fie mai aproape
de centrul ei de greutate
cu limbă de clopot...
şi-au plecat împreună...
de-atunci, de câte ori aud un fâlfâit de aripi
mă uit în toate părţile
doar, doar îl mai văd...
nu, nu pe ea, că mi-am pierdut
perechea de urechi pentru poveşti,
nici candele nu cred să mai am prin cămară,
dar mai am în portmoneu o iconiţă,
pe înger vreau eu să-l văd.

Păi nu-ţi spuneam eu - care înger?
M-au trimis pe mine.
Îngerii nu mai sunt la modă.
Azi nici în Valea Plângerii
nu se mai poartă îngerii.

Buzunarul de la piept

Nici nu ştiu când mi s-a rupt
buzunarul de la piept,
acela din interior,
cu actul de identitate.
Oricum nu cred
că de prea multă greutate
- doar oamenii care mi-au dat nume,
oamenii pe care-i iubesc
nu atârnă, mai degrabă plutesc.
Poate de prea multe mărunţişuri
înghesuite fără rost
de nu-mi mai dau ghes
lucrurile importante.
Mama nu-mi mai coase demult
buzunarele, doar am crescut.
Şi la urma urmei, m-a-nvăţat să cos.
Am şi-ncercat să fac asta
cu-n fir de lacrimi, dar n-a ţinut.
Acum l-am prins de siguranţă
cu-n zâmbet metalic, înţepenit.
Sper să mai ţină o vreme
să nu rămân cu buzunarul gol
până găsesc firul de sânge potrivit.

La drum!

Maşina timpului e trasă la scară.
Dă-mi mâna, să nu pierdem şansa,
e poate pentru ultima oară.
Ţine-ţi ochii închişi numai pe dinafară.
Să nu luăm cu noi nici o amintire
doar câteva gânduri cu piele subţire
şi-un număr de aur de pietre de bază
pentru purificarea apei din oază.
A noastră-i doar sticla, în formă de 8
- nisipul e-al lui, ni-l dă pentru apă pe tot.

Hai, vino să-ţi prind
a 13-a pereche de coaste
– braţele mele,
centură de siguranţă peste inimă.
Vom merge cu viteza iubirii –
ţine sticla culcată –
Godot ne aşteaptă.

În bătaia timpului

mă ard pe dinăuntru cioburi de lumină
sfărâmată în mii de culori nefireşti
o harababura cromatică
îmi curge prin vene
sufletul tău
mă doare
disipat reumatic în oase
cu dinţii încleştaţi
să n-aud ţiuitul secundelor
mă încăpăţânez să sculptez
cu sângele gol
speranţe în pietrele de pe inimă

Vârstele soarelui

hai să vorbim
despre vârstele soarelui
să ne-amintim
cuvintele roşii răsărind
odată cu el,
înălţându-se uşor
să ne-amintim
cum hrăneam cu jăraticul lor
herghelia de sfere
ce ne zvâcneau nebuneşte-n artere

să vorbim
de punctele căprui
cu suflet de miere
definindu-ne drumul
în amiaza cea mare
când curgeam în şuvoi,
cu care inimile noastre,
oricât de albastre,
rămân coliniare

hai să vorbim
despre numere prime
dar mai ales să vorbim despre doi...
ah, violetă se-apropie seara,
te uiţi cu spaimă de moarte la ceas...
hai, în secunda care ne-a rămas,
să păstrăm un moment de reculegere
despre noi

Podul de piatră

podul de piatră s-a dărâmat...

piatră lângă piatră,
tăcerile se-adună peste inima mea
bătaia ei răzbate tot mai surdă
prin noapte

cercul de aur s-a rupt
într-o parte

... a venit apa şi l-a luat...

cu fiecare fir de nisip
eşti tot mai departe

să minţi e uşor,
să taci e uşor,
dar vine o vreme
a ruperii apelor mute
când minciunile şi tăcerile dor

eu încă mai şoptesc fără vlagă

... să facem altul pe râu în jos...

dar scâncetul meu trece
ca un abur prin tine

nimic nu va fi cum a fost
eu mâine
voi fi un munte în zori
când strigătul tău va ajunge la mine

...altul mai trainic şi mai frumos
nu există.


Bunăoară, acum

păşesc în vârful buzelor
pe podul palmei tale stângi.
Prin înserarea ce se lasă,
pe sub bariera cuvintelor,
mă strecor spre casă.

Dispunem
de mijloace diferite de exprimare:
tu eşti stăpânul absolut
al verbelor de fier
- sub greutatea întâmplărilor
transpiri prin capilare,
eu sunt regina substantivelor
şi adjectivelor de sare.

Câteodată, bunăoară acum,
vine peste noi anotimpul tăcerii
şi uităm să ne mai ţinem de pleoape.
Atunci, după cum se învârte
caruselul durerii,
ne simţim unul departe
celălalt mai aproape
de-un capăt de drum.

Până trece,
eu, m-am încărcat cu răbdare,
tu, ia cu tine
la marginea lumii concrete
- poliţă de asigurare de iubire -
o parte din sufletul meu
care are
un număr impar de petale
de margarete.

Insomnie

în nopţile albite de lună
sau de dor

cu mâna dreaptă încerc să stăpânesc
gândurile ce-mi bat darabana în tâmple
în mâna stângă ţin un măr
din care muşc până la sânge
când inima mea face
mişcări sacadate
ghiftuită cu singurătate.

O Lacrimă

Ascultă...
Clopotul timpului
răsună-n cuvinte...
Fixează cu un cui momentul
spre-al ţine veşnic minte.
Lumina ce-ţi învie în ochi
e timp...
E timp suspendat în cuie
pe sufletul meu
- e timp-Dumnezeu.
Şi lacrima e timp,
mai ales lacrima e timp
- timp viu, dureros,
niciodată pierdut,
timp sfârşit,
timp început,
timp cădere,
timp apogeu.
E timp de dinainte de lume,
timp de dinainte de timp.
Lacrima l-a creat pe Dumnezeu.

Texte lecturate in Cenaclul de seara din 28.07.2007
sâmbătă, 21 iulie 2007

Invitatie la Cenaclul de Seară


Vă invităm la o nouă sesiune

a "Cenaclului de Seară"

pe data de 21-iulie -2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a

MUZEULUI LITERATURII ROMANE din Bucureşti.

Va citi

ADINA STOICESCU



Coordonator :
Ioan Gabriel Puşcă Lupişor

Clipa dă sens!
marți, 17 iulie 2007

Cronica Cenaclului de Seară

Petre Flueraşu sau pseudomanipularea publicului ţintă al poeziei moderne


Frunza de stejar a Cenaclului de Seară

“Arta nu are reguli, sau, dacă vreţi, regula ei este să placă, să-l scape pe om de grijă ierarhică, să-l înalţe la idee, adică la Dumnezeu, să-i creeze confortul unei alte realităţi, să-l facă să trăiască în această ‘realitate paralelă (superioară)’. De la natură, de la Dumnezeu, ea nu are decât scopuri estetice. Arta este viaţă. Iisus este viaţă. Cine e ales de Dumnezeu să creeze, are în el ceva din natura lui Iisus. Are, înainte de toate, vocaţia răstignirii.
Creaţia este o Golgotă, e un drum al răstignirii.
Dar şi bucuria că ai făcut-o pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi”.
(Grid Modorcea - din eseul "Chilia")


Şi iată că o nouă sâmbătă ne-a adunat în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române pentru a răspunde provocării pe care efervescentul Petre Flueraşu ne-a aruncat-o prin lectura eseului “Poezia modernă, sau sentimentul ca argument”.

În absenţa lui Lupişor, ‘ostilităţile’ au fost conduse de domnul Ion Raţiu, care a deschis sesiunea de cenaclu dând citire obişnuitei frunze de stejar.

Petre Flueraşu, un personaj deja cunoscut celor ce iubesc literatura mai mult decât ca simpli cititori, participând activ la multe cenacluri şi reviste literare şi fiind membru pe mai multe site-uri de profil, a dat dovadă şi prin alte articole că, deşi aflat la o vârstă a începuturilor, îi place să ia atitudine, să arunce provocări, să adune într-un material mai multe puncte de vedere pe care apoi să le supună spre dezbatere.

Redau în cele ce urmează, atât cât pot, din opiniile exprimate de cei prezenţi pe marginea problematicii ridicate de eseul citit sâmbăta aceasta.

Ion Raţiu – Petre este şi firesc un teribilist, aflat la vârsta la care e gata să preia foarte multe idei, iniţiative, să le interpreteze personal şi să le dea noi dimensiuni. Pentru a-l înţelege pe Petre Flueraşu trebuie pornit de la premisa că „un copil nu face ceea ce i se spune ci ceea ce vede”.

Florin Iordache, recent întors printre noi după participarea într-o comisie de bacalaureat declară că se poate impune o estetică unei naţii întregi, chiar şi sub formă de bacalaureat, de ce nu s-ar încerca asta sub formă de Petre Flueraşu. Ceea ce ne propune Petre este un fel de lecţie despre „cum să scriem ca să ne atragem cititorii”. Tânărul Flueraşu vrea să ne convingă că ceea ce se întâmplă la noi e o rămânere în urmă faţă de informaţiile ce ne parvin din străinătate. Dom’ profesor‚ îi dă dreptate – cititorii citesc doar ceea ce le place, nu sunt critici literari.


Intervine din nou Ion Raţiu legându-se de titlul eseului. El susţine că în titlu „poezia” poate fi înlocuită cu orice: motocicletă, Nicoleta Luciu, orice produs care se doreşte a fi promovat pe piaţă. Conţinutul eseului nu susţine titlul – unde apare sentimentul ca argument? Petre Flueraşu uită că poezia nu are o definiţie, nu are nişte reguli. E adevărat că eseul este bogat în idei dar unele se contrazic cu altele.

Florin Iordache consideră că eseul este un text frust, ideea care răzbate din el fiind „renunţaţi la tot ce ştiţi şi veţi obţine premiul Nobel pentru literatură”. Are sau nu dreptate Petre Flueraşu în acest eseu? Trebuie sau nu să uităm tot ce am citit şi să devenim o tehnică de a scrie? În opinia lui Florin Iordache a smulge sentimentul din artă este o gravă eroare. Nu îl interesează să citească ceva în care sentimentele nu mai există.
Totuşi, consideră el, problematica pusă e interesantă, fiecare e liber să aleagă dacă vrea sau nu să obţină premiul Nobel pentru literatură.

Ion Raţiu nu poate fi de acord cu afirmaţia din eseu „este foarte simplu să te consideri neînţeles”. Cum e când înţelegi? În plus, consideră eseul sărac în exemplificări.
Statornicia în poezie nu poţi s-o confunzi, nu poţi să schimbi totul la următoarea luare de atitudine. Îi adresează autorului întrebarea: „Ce cultivi: poezia sau nimicul? Faci din poezie pretext pentru nimic”. În concluzie, Ion Raţiu are sentimentul de a fi asistat la o informare de partid din perioada veche: „vrem să vedem efectele, să simţim rezultatele palpabile”. Îi recomandă tânărului Petre să-şi stabiliească clar priorităţile.

Alexandru Ciocioi este nemulţumit de tonul agresiv, sentenţios al eseului. Consideră această abordare drept impardonabilă ca atitudine vis-a-vis de artă. Din plecare Flueraşu face o mare greşeală: îi consideră pe poeţi simpli oameni. Nu ştie ce e aceea poezie şi creator. Fiecare creator are un har care îl ridică deasupra celorlalţi. O altă afirmaţie cu care Alexandru Ciocioi nu este de acord: „dacă oamenii nu înţeleg vinovat e doar creatorul”. Nu e adevărat, poate cititorul nu se ridică la înălţimea ideilor citite sau poate cititorul şi creatorul sunt la fel de capabili dar se situează pe linii paralele. Şi nu în ultimul rând, o a treia afirmaţie care îl irirtă pe nea’ Sandu este aceea că „poezia are o reputaţie negativă”. FALS. Oamenii au nevoie de sentimente, se citeşte poezie.

Andrei Sofron face o afirmaţie interesantă: ceea ce spune Petre Flueraşu nu e nou, totul pare preluat din manifestul proletcultiştilor. Eseul nu este altceva decât o nouă diversiune, neoproletculistă, venită sub altă formă, din occident. Un îndemn la anticivilizaţie şi anticultură.

Un punct de vedere echilibrat şi obiectiv aduce Ovidiu Oană care încearcă să mai domolească spiritele aprise spunând că nu avem voie să negăm nimănui un moment de căutare. Petre Flueraşu are dreptate din unele puncte de vedere. Petre se raportează pe sine la o chestiune actuală lăsându-se apăsat de elemente de matematică şi statistică. Ceea ce îi reproşează totuşi Ovidiu lui Petre este faptul că se referă la poezia scrisă sau transmisă mai departe, nu vorbeşte despre poezie ca stare. Petre foloseşte cuvinte şi imagini care vor să şocheze, dar este obligat la asta, pentru a impresiona şi a ajunge la cititor. Mesajul poetic nu interesează pe toată lumea. O altă greşeală pe care o face Petre este aceea că nu personalizează articolul, îl lasă să plutescă, nu şi-l asumă. Când vorbeşti despre poezie, chiar într-un eseu de sinteză, ar trebui să te limitezi la o anume parte a poeziei. Generalizările sunt periculoase. Îl felicită pe autor pentru abordarea problemei, afirmând că înţelegerea acestei chestiuni este un lucru lăudabil. Locul poeziei în contemporanitate în urma exploziei informaţionale şi a creşterii presiunii vieţii de zi cu zi, poate fi discutabil, dar poezia rămâne o componentă de stare a umanităţii. Eseul încearcă o evidenţiere a valorii în contextul social actual dar nu sunt prezentate criterii de evaluare în contextul social contemporan. Ovidiu concluzionează că acest eseu este o căutare a lui Petre Flueraşu şi îi adresează acestuia întrebarea: „ce se va întâmpla cu tine peste doi ani, vis-a-vis de acest eseu? Eşti sigur de ceea ce scrii aici? Ce-ai vrut cu acest eseu? Dacă a scrie poezie la tine e căutare mai ai mult de muncit”. După părerea lui Ovidiu Oană, Petre Flueraşu este un perfect exemplu al categoriilor pierzătorilor de vreme, un tînăr care vrea să devină formator de opinie pentru a obţine puterea. Încercarea rămâne lăudabilă. Dar atât.


Conu Marius îl felicită pe Petre pt text, constatând o evoluţie faţă de un eseu anterior adus în dezbaterea cenaclului de către autor. Marius crede că Petre Flueraşu a reuşit ceea ce şi-a propus: să şi-i ridice pe oameni în cap pentru a vedea cine e de acord şi cine nu.
Problema pusă de Petre este de mare actualitate, câtă vreme suntem oameni care scriem şi difuzăm poezie. Canalul de comunicare e important! Dar nu e de acord cu a face marketing din poezie. Poţi face poezie cu mesaj, cu stare de revoltă care se va vinde în contextul social, dacă asta urmăreşti, adică vânzare mare la momentul prezent. Altfel, poezia se transformă în texte, eventual cu o linie melodică. Din păcate acesta e drumul spre care se îndreaptă poezia. Ceea ce aprobă Conu Marius, din eseul lui Petre: dacă scrii un text în care vrei să îţi impui un punct de vedere nu o poţi face cu mîini gingaşe şi cu gesturi delicate. Consideră lăudabil gestul lui Petre de a lua atitudine, de a aduce în discuţie acest subiect.


Al Bănulescu declară că ceea ce s-a citit sunt lucruri care s-au mai scris, chiar dacă au şi elemente de originalitate. Să nu uităm că în subconştientul nostru se găseşte adevărata bogăţie.

Violeta Stika se consideră mulţumită de eseu, per ansamblu. Petre Flueraşu, spune Violeta, aplică teoria darwinistă. Cine nu se adaptează nu supravieţuieşte. Dar Violeta nu e de acord cu faptul că Petre face din poezie o marfă. Susţine punctul de vedere a lui Petre cum că autorul e vinovat dacă nu este vândut precum şi faptul că într-adevăr mai trebuie schimbat ritmul, trebuiesc introduse elemente noi peste tot, deci şi în poezie. Eseul îşi spune o părere asupra evoluţiei poeziei în zilele noastre.


Liliana Hanganu - Liloo întăreşte şi ea părerile antevorbitorilor, descoperind multe contradicţii în idei. Nu este de acord cu negarea modelelor propusă de Petre, cu renunţarea la tradiţii. Eseul nu vine cu nimic nou. Vehiculează nume, fără o argumentare a prezenţei acelor nume în context. Şi concluziile pe care le trage sunt slab sau deloc argumentate. Îi recomandă autorului să mai citească, identificând în text expresii defectuoase şi greşeli gramaticale. Liloo este nemulţumită de faptul ca tânărul Flueraşu foloseşte în eseu tehnici de manipulare, multe imperative.

Robert Toma consideră că în acest eseu Petre Flueraşu are un punct de vedere destul de frivol. Articolul aruncă în joc nişte idei curente: problema popularităţii şi cea a valorii. Dar aceste probleme se pun în mod eronat. Meritoriu este faptul că reuşeşte să surprindă. Scoate în evidenţă o criză de receptare a poeziei, care de fapt a existat întotdeauna, dar Robert nu e de acord cu această abordare mercantilă. Există două realităţi: una prozaică, de zi cu zi şi o alta, a poeziei, care îţi dă sentimentul desprinderii de cotidian. Poezia, în substanţa ei, scapă oricărei determinări, oricărei formule. După părerea lui Robert Toma, Petre Flueraşu este în pragul unor confuzii pe care probabil le va depăşi. E mai uşor să negi decât să afirmi. E mai uşor să faci pe neînţelesul decât să lupţi.


Adriana Ursuleţu se declară surprinsă de eseu. Descoperă printre cuvinte doi Petre – unul care nu trebuie să facă poezie pentru marketing şi un altul care asta îşi doreşte, conştient că aceasta e calea spre mult doritul premiu Nobel. Dorinţa lui de a vrea şi a putea să educe publicul ţintă. Remarcă şi ea folosirea frecventă a imperativului. Trebuie! De ce?


După dezbaterile înflăcărate, care au accentuat parcă şi mai mult canicula, venindu-i rândul să răspundă opiniilor exprimate Petre Flureraşu recunoaşte că foloseşte tehnici de manipulare, acesta fiind şi scopul său declarat. El consideră că avem nevoie de şarade frumoase. Surprinzător, declară că nu este de acord cu tot ce a scris în eseu, nefiind toate părerile sale, el a vrut doar să aducă în atenţia noastră un subiect care îi preocupă poate pe mulţi, dar pentru care nu îşi fac timp.

Mulţumim Petre! E într-adevăr un punct de pornire. Sper să revenim asupra subiectului!

În partea a doua, Ovidiu Oană a adus printre noi atmosfera Răşinarilor lui Cioran şi Goga, de unde s-a întors recent, dar şi tristeţea resimţită faţă de atitudinea autorităţilor faţă de păstrarea memoriei oamenilor care au avut ceva de spus în cultura română.

Sâmbăta viitoare, 21-iulie-07, orele 17.30, vă aşteptăm din nou în Rotonda 13, unde subsemnata vă va supune spre disecare şi analiză câteva din creaţiile proprii. Pregătiţi-vă pumnalele.

Clipa dă Sens!

Adina Stoicescu - Gavroche

Turneu de lansare de carte

Parteneri ADSUM

Proiecte Marca ADSUM

“Eminescu la Mânăstirea Văratec”

Facebook Badge Revista ZIP

Arhivă blog

Faceți căutări pe acest blog

Statistici, cataloage, clasamente:

Top Cultural Sites Documents

clock-desktop.com

Live Traffic Feed

Persoane interesate