Se afișează postările cu eticheta texte lecturate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta texte lecturate. Afișați toate postările
luni, 13 august 2007
Crăiţa Silvana Şerbănescu
SUNT CEEA CE SUNT
părinţilor mei
m-ai privit în prima zi
îmbrăţişându-mă cu sfială
şi am simţit că mă iubeşti.
m-ai învăţat să merg
ţinându-mă de mâna ta
şi am simţit siguranţă.
mi-ai deschis porţile cunoaşterii
arătându-mi misterele lumii
şi am simţit frumuseţea sufletului
mi-ai dat poveţe
ferindu-mă de rău
şi am simţit blândeţea cuvântului.
sunt ceea ce sunt
o plămadă modelată din tine
şi te port în mine
până când uitarea celorlalţi ne va cuprinde.
ÎNGERUL FĂRĂ ARIPI
In memoriam Florian Pittiş
Intr-o zi
Dumnezeu
nu ştiu de ce
a plămădit dintr-un nor
şi o rază de soare
un înger fără aripi.
Îngerul nu s-a mâniat
pe Dumnezeu.
Cu fiecare clipă I-a arătat
cât de mult Îl iubeşte
iubind oamenii.
Iubirea sa
pentru oameni
a facut ca aripile
sa inceapa
sa creasca.
Când aripile
erau suficient mari
ca să poata zbura
Dumnezeu l-a chemat
pentru a-i fi aproape.
METAMORFOZE
Soarele leneş
încet
se arată la orizont.
Lumea somnoroasă
încet
se pune în mişcare.
Oamenii gri
constant
sorb cafeaua dimineaţa.
Timpul tic-tac
constant
se plimbă prin univers.
Anotimpuri nebune
iute
se amestecă.
Vremurile
iute
se petrec.
DEFINIŢII ÎN VÂNT
Focul
sufletul cenuşei
Fericirea
un glob de diamant
Tristeţea
o lacrimă de jar
Apa
infinitul la scară terestră
Timpul
invenţia genială ce răpune creatorul
Nebunia
sevrajul vieţii
Iubirea
......
ÎNTR-UN COLŢ UITAT DE VREME
am găsit
o călimară şi un cui ruginit
într-un colţ uitat de vreme
am căutat
un petec de hârtie
într-un colţ uitat de vreme
am găsit
un şerveţel mototolit folosit
într-un colţ uitat de vreme
am mâzgâlit
cuvinte cu cerneala prelinsă pe cuiul ruginit
într-un colţ uitat de vreme
am împletit
poezii din cuvintele gândurilor
într-un colţ uitat de vreme
am lăsat
poeziile scrise şi nescrise
într-un colţ uitat de vreme.
CHINURI
Mă doare
dragostea de viaţă
a Păsării Pheonix
Ce-o port în suflet.
Mă doare singurătatea
Care mă izolează.
Mă doare trupul
De freamăt şi zbucium.
Mă doare tristeţea
Din ochii oamenilor.
Vreau într-o mare furtunoasă
Ca să mă transform
Să mă arunc
Pe malurile cu nisip fierbinte
Şi stâncile cu creste ascuţite
Şi cu fiecare val care
Se va sparge din mine
Liniştea-n suflet să se aştearnă
Pentru o secundă.
PREZENT
timpul
ne brazdează trupul
mizeria cotidiană
ne tine pe loc
gâdurile noastre
zboară-n direcţii opuse
atingerea ta
un parfum expirat
atingerea mea
o crispare reflexă
totul e haos
regretele nu mai au rost
UN BOB DE NISIP
am murit
un pic
prematur.
sufletul
sangereză
pansându-se singur.
continui
să exist
din ultimul bob
de nisip.
SUFLETUL UNUI PACATOS
Cu negura nopţii
Stau să mă-nvălui.
Cu gânduri frumoase
Încep ca să zbor
Spre ceruri înalte
Cerând ajutor.
Simt cum
Nisipul clepsidrei
Vrea-n vârtej
Să mă prindă.
Timpul înşelător
Din sufletul meu păcătos
Iubirea mea de Dumnezeu
Vrea ca s-o fure
Şi mai apoi,
S-o 'nlocuiască
Cu amăgiri
Şi promisiuni deşarte
Ca să-L reneg,
Să Îl hulesc,
Să Îl urăsc.
Ca judecata mare, dreaptă
În casa morţilor
Să mă trimeată.
Căci nu-I mai mare umilinţa
Decât atunci când…
Dumnezeul sufletului tău
Te dă uitării
Pe vecie
Neamintindu-şi că…
O dat’ a fost
Şi El un trup firav
Ca mine.
Iar eu încerc să am
Măcar o rază de lumină
Care să-mi alunge
Negura sufletului.
FARA IDENTITATE
Stau in globul meu de sticlă
Privesc lumea in jur
Îi observ cum mă privesc
Mă rostogolesc prin lume
Fără să mă pierd în mulţime
Încercând să evit obstacolele
Ca nu cumva, candva
Globul meu de stilcă
Să se ciobească
Iar numerotarea inversă
Spre inexistenţă să înceapă.
AVEM NEVOIE
avem nevoie
de cuvinetele
care nu mai vor să vină
la noi
pentru a fi rostite.
avem nevoie
de liniştea
care s-a îndepărtat
de noi
pentru a mai fi ascultată.
avem nevoie
de sufletul de copil
care s-a născut odată
cu noi.
NELINIŞTI NOCTURNE
Copil fiind visam
La Crai şi la Crăiese.
Că zbor spre cer
Ca un Icar modern,
Ce-ajunge până-n soare şi la stele
Precum un fulg de nea
În adieri de vânturi blânde.
Acum de griji, de gânduri
Mintea-mi este plină.
Încât prea rar mai pot ca să visez,
Dar şi atunci
Zăresc neclar doar printre gene
Valuri spumoase, mari,
Care se sparg de maluri aride sau de stânci,
Cu o forţă imensă care există doar în gând.
GÂNDURI
Dincolo de zori şi sori neatinşi
Albul laptelui stelar nepătat
Visele embrionului nenăscut
Iubiri moleculare nerostite
Doar timpul e singura constantă
NOI
Întinde palmele
Şi ia acest strop de suflet.
Priveşte prin el
Ca printr-un glob de sticlă
Şi-ai să mă vezi
Aşa cum sunt cu-adevărat.
Un ghemotoc de
Sentimente, gânduri, vise, amintiri
Semne ale inimii mele
Şi-ai să-nţelegi
Că tot ce ştiu ca să-ţi ofer
E doar iubire.
DORINŢE
Vreau să visez din nou
Vise frumoase
Cu care să îmi împodobesc gândurile
În fiecare seară
Vreau să trăiesc din nou
Miracolul vieţii
Cu care să renasc din nou
În fiecare primăvară
Nu vreau să simt din nou
Durerea abisului
Cu care am murit pentru a renaşte
În fiecare viaţă.
părinţilor mei
m-ai privit în prima zi
îmbrăţişându-mă cu sfială
şi am simţit că mă iubeşti.
m-ai învăţat să merg
ţinându-mă de mâna ta
şi am simţit siguranţă.
mi-ai deschis porţile cunoaşterii
arătându-mi misterele lumii
şi am simţit frumuseţea sufletului
mi-ai dat poveţe
ferindu-mă de rău
şi am simţit blândeţea cuvântului.
sunt ceea ce sunt
o plămadă modelată din tine
şi te port în mine
până când uitarea celorlalţi ne va cuprinde.
ÎNGERUL FĂRĂ ARIPI
In memoriam Florian Pittiş
Intr-o zi
Dumnezeu
nu ştiu de ce
a plămădit dintr-un nor
şi o rază de soare
un înger fără aripi.
Îngerul nu s-a mâniat
pe Dumnezeu.
Cu fiecare clipă I-a arătat
cât de mult Îl iubeşte
iubind oamenii.
Iubirea sa
pentru oameni
a facut ca aripile
sa inceapa
sa creasca.
Când aripile
erau suficient mari
ca să poata zbura
Dumnezeu l-a chemat
pentru a-i fi aproape.
METAMORFOZE
Soarele leneş
încet
se arată la orizont.
Lumea somnoroasă
încet
se pune în mişcare.
Oamenii gri
constant
sorb cafeaua dimineaţa.
Timpul tic-tac
constant
se plimbă prin univers.
Anotimpuri nebune
iute
se amestecă.
Vremurile
iute
se petrec.
DEFINIŢII ÎN VÂNT
Focul
sufletul cenuşei
Fericirea
un glob de diamant
Tristeţea
o lacrimă de jar
Apa
infinitul la scară terestră
Timpul
invenţia genială ce răpune creatorul
Nebunia
sevrajul vieţii
Iubirea
......
ÎNTR-UN COLŢ UITAT DE VREME
am găsit
o călimară şi un cui ruginit
într-un colţ uitat de vreme
am căutat
un petec de hârtie
într-un colţ uitat de vreme
am găsit
un şerveţel mototolit folosit
într-un colţ uitat de vreme
am mâzgâlit
cuvinte cu cerneala prelinsă pe cuiul ruginit
într-un colţ uitat de vreme
am împletit
poezii din cuvintele gândurilor
într-un colţ uitat de vreme
am lăsat
poeziile scrise şi nescrise
într-un colţ uitat de vreme.
CHINURI
Mă doare
dragostea de viaţă
a Păsării Pheonix
Ce-o port în suflet.
Mă doare singurătatea
Care mă izolează.
Mă doare trupul
De freamăt şi zbucium.
Mă doare tristeţea
Din ochii oamenilor.
Vreau într-o mare furtunoasă
Ca să mă transform
Să mă arunc
Pe malurile cu nisip fierbinte
Şi stâncile cu creste ascuţite
Şi cu fiecare val care
Se va sparge din mine
Liniştea-n suflet să se aştearnă
Pentru o secundă.
PREZENT
timpul
ne brazdează trupul
mizeria cotidiană
ne tine pe loc
gâdurile noastre
zboară-n direcţii opuse
atingerea ta
un parfum expirat
atingerea mea
o crispare reflexă
totul e haos
regretele nu mai au rost
UN BOB DE NISIP
am murit
un pic
prematur.
sufletul
sangereză
pansându-se singur.
continui
să exist
din ultimul bob
de nisip.
SUFLETUL UNUI PACATOS
Cu negura nopţii
Stau să mă-nvălui.
Cu gânduri frumoase
Încep ca să zbor
Spre ceruri înalte
Cerând ajutor.
Simt cum
Nisipul clepsidrei
Vrea-n vârtej
Să mă prindă.
Timpul înşelător
Din sufletul meu păcătos
Iubirea mea de Dumnezeu
Vrea ca s-o fure
Şi mai apoi,
S-o 'nlocuiască
Cu amăgiri
Şi promisiuni deşarte
Ca să-L reneg,
Să Îl hulesc,
Să Îl urăsc.
Ca judecata mare, dreaptă
În casa morţilor
Să mă trimeată.
Căci nu-I mai mare umilinţa
Decât atunci când…
Dumnezeul sufletului tău
Te dă uitării
Pe vecie
Neamintindu-şi că…
O dat’ a fost
Şi El un trup firav
Ca mine.
Iar eu încerc să am
Măcar o rază de lumină
Care să-mi alunge
Negura sufletului.
FARA IDENTITATE
Stau in globul meu de sticlă
Privesc lumea in jur
Îi observ cum mă privesc
Mă rostogolesc prin lume
Fără să mă pierd în mulţime
Încercând să evit obstacolele
Ca nu cumva, candva
Globul meu de stilcă
Să se ciobească
Iar numerotarea inversă
Spre inexistenţă să înceapă.
AVEM NEVOIE
avem nevoie
de cuvinetele
care nu mai vor să vină
la noi
pentru a fi rostite.
avem nevoie
de liniştea
care s-a îndepărtat
de noi
pentru a mai fi ascultată.
avem nevoie
de sufletul de copil
care s-a născut odată
cu noi.
NELINIŞTI NOCTURNE
Copil fiind visam
La Crai şi la Crăiese.
Că zbor spre cer
Ca un Icar modern,
Ce-ajunge până-n soare şi la stele
Precum un fulg de nea
În adieri de vânturi blânde.
Acum de griji, de gânduri
Mintea-mi este plină.
Încât prea rar mai pot ca să visez,
Dar şi atunci
Zăresc neclar doar printre gene
Valuri spumoase, mari,
Care se sparg de maluri aride sau de stânci,
Cu o forţă imensă care există doar în gând.
GÂNDURI
Dincolo de zori şi sori neatinşi
Albul laptelui stelar nepătat
Visele embrionului nenăscut
Iubiri moleculare nerostite
Doar timpul e singura constantă
NOI
Întinde palmele
Şi ia acest strop de suflet.
Priveşte prin el
Ca printr-un glob de sticlă
Şi-ai să mă vezi
Aşa cum sunt cu-adevărat.
Un ghemotoc de
Sentimente, gânduri, vise, amintiri
Semne ale inimii mele
Şi-ai să-nţelegi
Că tot ce ştiu ca să-ţi ofer
E doar iubire.
DORINŢE
Vreau să visez din nou
Vise frumoase
Cu care să îmi împodobesc gândurile
În fiecare seară
Vreau să trăiesc din nou
Miracolul vieţii
Cu care să renasc din nou
În fiecare primăvară
Nu vreau să simt din nou
Durerea abisului
Cu care am murit pentru a renaşte
În fiecare viaţă.
Etichete:
duminică, 29 iulie 2007
Miralia
Ascultătorul e absent
E atat de intuneric acum ! Ma ispitesc umbrele cu degete subtiri
Sa le prind in inclestare de copil speriat.
Aerul cald imi zvarcoleste camasa hipnotizata si ea cu albu-i prins
In nisipul ce se scurge in declin. Stii cum mi-e sufletul acum ?
Ca un vultur ce sta cu aripile intinse fara sa zboare, priveste doar asa, in gol ,
Sau isi plimba admirabil penele in acelasi loc, in atingeri diafane.
Mi-ar fi teama sa ma urc in amvonul noptii .
Asa ca ma pitesc dupa sterpele-mi cufere invechite si scotocesc
Prin buzunarele trecutului, poate, poate, nu voi mai auzi ceasul
Ticaind asurzitor si urcandu-mi-se pe tample ca o planta agatatoare.
E timpul pentru vijelia marturisirilor dar ascultatorul e absent...
Si-a uitat doar o grimasa pe gatul meu peste care au tipat stelele.
Parul mi se amesteca in lacrimi rabufnite de prea mult dor...
De cine? Doar e timpul marturisirilor...dar ascultatorul e absent
Si noaptea scrasneste luand proportii gigantice.
Intr-o albie interioara se aude ecou de cadere, nu mai sunt aplauze sau zambete
Si nici acolade de imbratisari, doar eu, un arbitru fara voia lui
Intr-un meci fara jucatori si cu pleoapele anesteziate.
Imi cant timid lumina din iris cu masca de frunze, inca verzi, acoperindu-mi obrajii.
Mai ridic din cand in cand un cartonas pentru aparentele acestea
Inselatoare ale lumii ce-si poarta aorta prea departe de trup.
Ma incoltesc privirile ei cu dalte grele in acest oras cu portative albastre
Dar atat de naclaite si pline de note indurerate.
Si mie iar mi-e dor…de cine ? Stiu,e timpul marturisirilor, asa mi-ai spune
Daca ai fi aici.. dar...ascultatorul e absent...si ma intreb: de ce s-a spanzurat?
Cine? M-ai intreba...Ascultatorul...intr-o noapte in care ploua cu bucati de cer...
Cand a fost asta? –m-ai intreba iarasi. Intr-un veac al deznadejdilor
Cand vantul isi mana demonii sa muste aripile ingerilor.
Uita-te, acum, in ochii mei, piaptana-mi irisul cu parfum de crini
Sa adorm, sa nu mai simt dorul atat de aprig biciuindu-mi pielea-mireasa
Si visele strepezite cu falduri colturoase !
E atat de intuneric acum!!!Si ascultatorul e absent si parca n-a fost niciodata...
ŞTII CE ?
Cred ca oamenii si-au limitat aventura trairii,
Au uitat sa-si puna genunchii sa atinga pamantul,
Si mai cred ca in fata noastra doarme o pasare
Plesuva, destramata, batand sacadat tinichelele inimii ei.
Stii ce? S-a impanzit lumea de animale-gigant
Si undeva mocneste lava intunericului.
Tu auzi un sunet, ochii-perle cenusii
Isi tulbura inocenta cautandu-l nestiut;
Ecoul lui fura timpul pentru o clipa
Iar corola-i de fum, rotunda, pare aurita
...desi nu-i decat innecaciune abundenta,
Pentru omul orb, inconstient contemporan
Ea pare .....da, hiperexistenta.
Astfel ca mintea lui isi manuie golurile
Ca si poetul cuvintele.
Doar ca bucuria nu mai e ambrozie
Ci venin tragic ce populeaza existente.
Stii ce? Ti-am luat pulsul...esti...mort?
Noaptea isi plimba cadranul la tine,
In suflet, desfrunzindu-si infinitul...
O tragedie ca o istorie, da...
Sa ne potrivim ceasurile...
Poate ca am uitat sa scoatem mana
... pe geam...mai stii?
De unde isi ia lumea asta rasaritul?
Dintr-un spatiu virtual, de nu racneste a culoare?...
Stii ce? Tare esti dezorientat!...
Ignorat, ignorant si neiluminat.
Eu iti tot arunc gandul meu carare
Si din goarna-ti sun chemarea...
Ce vrei mai mult de atat?
Pune-ti simturile sa deschida portile,
Sa cante viorile la masa varfului de iris,
Lumina sa devina incandescenta,
Strazile sa-si piarda privirea somnolenta...
Stii ce? Acum e tarziu...Ingenunchez...
Pe umbra inimii tale asternut.
Mai vorbim si maine...
Stii ce? Nu stinge ...lumina!
Dezgolit de forma si continut,
Macar sa-mi aduc mai aproape ...cerul.
Adesea simt vârfurile munţilor
Adesea simt varfurile muntilor la mine in inima
Au chip de vijelie, vantul e lasat liber sa fluiere
Iar pasarile mi se aseaza pe umerii invesmantati cu nostalgii.
Tipatul acela al amintirilor mi-e atat de cunoscut!...
Timpul imi masoara ochii –doua frunze uitate in iarna,
Stancile abrupte imi sangereaza bataile vietii,
Incerc sa plang dar lacrima-mi sta neclintita inlauntru
Doar un miros de iasomie se simte, semn ca ploua.
Adesea simt varfurile muntilor incolacindu-mi gandurile;
Nu mai am curaj sa stau intinsa pe pajiste,
Simt rau de inaltime primejdioasa...
Caprele negre imi trec raurile de sange
Zambind a poveste neinteleasa.
M-am repezit sa-mi prind genunchiul sa nu cada
Un copil ma privea dintr-o oglinda rosie,
O faptura atat de veche ca o fotografie in alb-negru
Ce spala aerul in forme geometrice
Dureros de ascutite. Aici stau imbratisate lucruri vechi,
Cimitirul de flori e inundat de spatii in ceata.
Ma priveste cineva? Sau e un alt cosmar apasat
Cu gust de trecut si teama pentru viitor?
Adesea simt varfurile muntilor spargandu-se in timpan
Cazand pe trupu-mi –pocal uitat de vesnicie
Nu mai aud...decat bucati de piatra rostogolindu-se
Ca pe-un suflet de fluture...ma saruta amurgul...
Ma lipesc de pasarea ce ma smulge din gura prapastiei
Si zbor inlantuita de aripile fosninde in cerul
Ce arde in viata de-atata culoare...
Gânduri într-o zi de martie trist
In aer miroase a amintire subita din trecut,
A dor strivit in cadere ce latra pustiu.
Ar fi trebuit sa plang acum, dar nu simt nimic,
Doar o aspra amaraciune, ruginita, venind in fluviu
Sa-mi urle linistea neplouata de mult.
Ai vazut? Astazi oamenii se grabeau parca mai tare
Isi dezamageau rand pe rand sufletul, inima...
Mie imi era somn dar umbrele pleoapelor incarcate
Ma tineau treaza cu privirea fixa pe zbaterea vinelor
...sa nu se opreasca, mai stii? E atata nefiinta in jur...!
Mi-e teama sa nu se ia, poate e vreo boala contemporana...
Bateti clopotele, voi, batrani incercati de viata,
Aruncati norii sfidatori afara, in moarte,
Mai inveseliti-ne umbletul garbovit dar lipsit de truda,
Sfaramati-ne spaimele, ardeti dar timpul
Sa-l retraim inverzit din cenusa!
Ce-am patit, ma intrebi? De ce tip asa?
Azi strainii m-au scotocit pe dinafara,
Mi-au gasit defecte, m-au intors pe toate colturile
M-au huiduit ca cica miros a trecut, a vremuri carunte, apuse,
A gandiri clatinate ce nu-si au locul aici si acum
Mi-au spus ca sunt sarac, ca-mi ar pamantul degeaba
,,oricum nu iese nimic”-spun ei
Nu, nici macar sa plang nu pot
Imi umflu lacrima intr-o scobitura de suflet
Ma fac ca sunt surd, orb si mut si surad ...
Doar inspre cerul flamand de rugaciunea celor ce nu exista.
Lumea asta...of! atat de plina de disonante,
Zgaraie doar vazduhul cu niste carje imense
Nu stie sa paseasca domol, la fiecare pas rupe din lut
Si tropaie de-mi astup urechile
Pipaindu-le totodata, sa vad, mai sunt?
Timpanul mi-e bolnav...si vine primavara
Inca in asonanta cu mersul lumii acesteia.
Dar o sa vina curand duminica - e un tren ce duce in afara.
S-a desfăcut timpul
S-a desfăcut timpul...în foi subţiri de le bate vântul stingher,
Cu tot cu trup...un vagabond îşi plimbă braţele ce miros a iarbă.
S-a desfăcut timpul şi nimeni nu ştie...că am ajuns undeva,
Poate în cer...sau poate pe un tărâm zvârlit într-o epocă rămasă singulară.
Curg orele în şiroaie plescăindu-şi nopţile într-o prelungire de ape
Şi nimeni nu ştie...s-a desfăcut timpul...pe aripi de vultur roşu,
Doar un vagabond îşi tremură cutele frunţii în palme...
Şi nimeni nu ştie...şi-i aşteptare răpăind tumultuos a răsuflare mocnită...
S-a desfăcut...timpul...aburit ca un geam prin care priveşte un copil mut,
Se mai zbate doar o frunză argintată uitată pe un orologiu bătrân
Şi scârţăie...doar un vagabond o vede şi...o smulge plictisit
Înfăşurându-şi cu ea gâtul înnegrit de nemângâiere...
Şi ...nimeni nu ştie...că timpul...s-a desfăcut în ciorchini de lacrimi sângerii !...
O istorie încă vie
Peste poienile curbate din gândurile mele se văd tronuri
Peste care coroanele împărăteşti îşi încearcă greutatea.
Mai sus, pe cerul rumenit, se văd urme de războaie arse
Şi-mi cad în poală scrisorile înfrânţilor, răniţilor, cioburi şi arme
Pe care le arunc înspre soare, să le topească...
Râmân mereu cu mine, sprijinindu-mă de-un sceptru
Muşcat de liniile vieţii din atâtea palme sângerânde,
Acum oase crescute şi întinse pe aşternuturi înfometate.
În locurile pietruite trupurile arcuite ale învingătorilor
Îşi răsucesc săgeţile în focul victoriei.
Sunt doar un spectator întâmplător sau poate nu...
Mă strigă toţi pe numele care parcă nu e al meu
Dar răspund zvârcolindu-mi paşii în pământul închegat
Cu atâtea flori sângerii, urme ale cailor tăiaţi în jumătate
Copitele lor s-au însemnat aici iar coamele pe alte câmpii.
Sunt trei cruci pe dealul din depărtare...
Le vede doar ochiul căruia îi pasă de durerea Omului.
E o istorie vie ce nu s-a scris cu adevărat decât în suflete
Rănite şi ele de zbuciumul timpului înfrigurat.
Şi în acea poiană curbată acum de gândurile mele
Stau eu şi cuvintele-turle ţâşnite din pământul acesta ,
Martor tăcut al fiecărui apus de fiinţă.
Priveşte-mă în ochi…nici ieri, nici azi, nici mâine…
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
Nu-i aşa că cerul, ţipând aproape inexpresiv în zâmbet pal şi ronţăindu-mi muşchii feţei?
Ieri îmi spuneai că-i vezi irisului, aripi în care s-au înfipt căngi de cristal…
Azi, strânsoarea palmei mele stângi te amuţeşte, te laşi robit de zbaterile vinelor mele
Şi …ameninţi în gânduri, furtuna, să nu care cumva să coboare
Peste sufletele noastre asmuţite spre albastru.
Ce ne pasă de goana lumii când noi sărim din cercul timpului,
Aruncând pietricele ca în şotronul copilăriei ?
Acum sunt eu, acum eşti tu… ce e clipa,
Decât poate dans furişat în camerele inimii mirosind a cadriluri cu tic-tac de orologiu?
Uite, miroase! Straşnic busuiocul acesta…! şi parcă ne creşte prin vine
Făcându-şi loc prin porii însămânţaţi cu oaze nedislocate încă.
Trupul meu-mireasă naufragiată pe margini de fântâni voievodale,
Gleznele mele-basoreliefuri scrijelate de buchetele gâtuite ale asfaltului sterp,
Braţele- fâlfâiri de mătăsuri pe paturi verzi…
Aş fi vrut să-ţi sărut pleoapele, erai atât de frumos!!!
Dar au tasnit pitpalacii in turme spre rapa si…
A trebuit să alerg să-i prind de-mi sângerau apoi degetele
Pentru că mi le prinsesem în grinzile pământului
Ca să scot toate păsările uitate…
Apoi aş fi vrut să-ţi sărut obrajii dar… au început să ardă norii
Chiuind nebuni şi însetaţi.
Îi loveau clopotele veşniciei dar degeaba…
Îmi asurzeau mişcările, dorinţele mi le anesteziau…
Apoi aş mai fi vrut …doar părul să ţi-l sărut
Dar s-au ridicat poteci întortocheate
Cu iederă înspinuită; sărutam tot ce-mi ieşea în cale
Şi-mi sângerau buzele
Cu gândul la părul tău, sălcii plecate peste mine, doar în vis...
Nu ieri, nici azi, nici mâine.
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
-Nici ieri...nici azi...nici mâine.-
Texte lecturate la Cenaclul de Seară din 28.07.2007
E atat de intuneric acum ! Ma ispitesc umbrele cu degete subtiri
Sa le prind in inclestare de copil speriat.
Aerul cald imi zvarcoleste camasa hipnotizata si ea cu albu-i prins
In nisipul ce se scurge in declin. Stii cum mi-e sufletul acum ?
Ca un vultur ce sta cu aripile intinse fara sa zboare, priveste doar asa, in gol ,
Sau isi plimba admirabil penele in acelasi loc, in atingeri diafane.
Mi-ar fi teama sa ma urc in amvonul noptii .
Asa ca ma pitesc dupa sterpele-mi cufere invechite si scotocesc
Prin buzunarele trecutului, poate, poate, nu voi mai auzi ceasul
Ticaind asurzitor si urcandu-mi-se pe tample ca o planta agatatoare.
E timpul pentru vijelia marturisirilor dar ascultatorul e absent...
Si-a uitat doar o grimasa pe gatul meu peste care au tipat stelele.
Parul mi se amesteca in lacrimi rabufnite de prea mult dor...
De cine? Doar e timpul marturisirilor...dar ascultatorul e absent
Si noaptea scrasneste luand proportii gigantice.
Intr-o albie interioara se aude ecou de cadere, nu mai sunt aplauze sau zambete
Si nici acolade de imbratisari, doar eu, un arbitru fara voia lui
Intr-un meci fara jucatori si cu pleoapele anesteziate.
Imi cant timid lumina din iris cu masca de frunze, inca verzi, acoperindu-mi obrajii.
Mai ridic din cand in cand un cartonas pentru aparentele acestea
Inselatoare ale lumii ce-si poarta aorta prea departe de trup.
Ma incoltesc privirile ei cu dalte grele in acest oras cu portative albastre
Dar atat de naclaite si pline de note indurerate.
Si mie iar mi-e dor…de cine ? Stiu,e timpul marturisirilor, asa mi-ai spune
Daca ai fi aici.. dar...ascultatorul e absent...si ma intreb: de ce s-a spanzurat?
Cine? M-ai intreba...Ascultatorul...intr-o noapte in care ploua cu bucati de cer...
Cand a fost asta? –m-ai intreba iarasi. Intr-un veac al deznadejdilor
Cand vantul isi mana demonii sa muste aripile ingerilor.
Uita-te, acum, in ochii mei, piaptana-mi irisul cu parfum de crini
Sa adorm, sa nu mai simt dorul atat de aprig biciuindu-mi pielea-mireasa
Si visele strepezite cu falduri colturoase !
E atat de intuneric acum!!!Si ascultatorul e absent si parca n-a fost niciodata...
ŞTII CE ?
Cred ca oamenii si-au limitat aventura trairii,
Au uitat sa-si puna genunchii sa atinga pamantul,
Si mai cred ca in fata noastra doarme o pasare
Plesuva, destramata, batand sacadat tinichelele inimii ei.
Stii ce? S-a impanzit lumea de animale-gigant
Si undeva mocneste lava intunericului.
Tu auzi un sunet, ochii-perle cenusii
Isi tulbura inocenta cautandu-l nestiut;
Ecoul lui fura timpul pentru o clipa
Iar corola-i de fum, rotunda, pare aurita
...desi nu-i decat innecaciune abundenta,
Pentru omul orb, inconstient contemporan
Ea pare .....da, hiperexistenta.
Astfel ca mintea lui isi manuie golurile
Ca si poetul cuvintele.
Doar ca bucuria nu mai e ambrozie
Ci venin tragic ce populeaza existente.
Stii ce? Ti-am luat pulsul...esti...mort?
Noaptea isi plimba cadranul la tine,
In suflet, desfrunzindu-si infinitul...
O tragedie ca o istorie, da...
Sa ne potrivim ceasurile...
Poate ca am uitat sa scoatem mana
... pe geam...mai stii?
De unde isi ia lumea asta rasaritul?
Dintr-un spatiu virtual, de nu racneste a culoare?...
Stii ce? Tare esti dezorientat!...
Ignorat, ignorant si neiluminat.
Eu iti tot arunc gandul meu carare
Si din goarna-ti sun chemarea...
Ce vrei mai mult de atat?
Pune-ti simturile sa deschida portile,
Sa cante viorile la masa varfului de iris,
Lumina sa devina incandescenta,
Strazile sa-si piarda privirea somnolenta...
Stii ce? Acum e tarziu...Ingenunchez...
Pe umbra inimii tale asternut.
Mai vorbim si maine...
Stii ce? Nu stinge ...lumina!
Dezgolit de forma si continut,
Macar sa-mi aduc mai aproape ...cerul.
Adesea simt vârfurile munţilor
Adesea simt varfurile muntilor la mine in inima
Au chip de vijelie, vantul e lasat liber sa fluiere
Iar pasarile mi se aseaza pe umerii invesmantati cu nostalgii.
Tipatul acela al amintirilor mi-e atat de cunoscut!...
Timpul imi masoara ochii –doua frunze uitate in iarna,
Stancile abrupte imi sangereaza bataile vietii,
Incerc sa plang dar lacrima-mi sta neclintita inlauntru
Doar un miros de iasomie se simte, semn ca ploua.
Adesea simt varfurile muntilor incolacindu-mi gandurile;
Nu mai am curaj sa stau intinsa pe pajiste,
Simt rau de inaltime primejdioasa...
Caprele negre imi trec raurile de sange
Zambind a poveste neinteleasa.
M-am repezit sa-mi prind genunchiul sa nu cada
Un copil ma privea dintr-o oglinda rosie,
O faptura atat de veche ca o fotografie in alb-negru
Ce spala aerul in forme geometrice
Dureros de ascutite. Aici stau imbratisate lucruri vechi,
Cimitirul de flori e inundat de spatii in ceata.
Ma priveste cineva? Sau e un alt cosmar apasat
Cu gust de trecut si teama pentru viitor?
Adesea simt varfurile muntilor spargandu-se in timpan
Cazand pe trupu-mi –pocal uitat de vesnicie
Nu mai aud...decat bucati de piatra rostogolindu-se
Ca pe-un suflet de fluture...ma saruta amurgul...
Ma lipesc de pasarea ce ma smulge din gura prapastiei
Si zbor inlantuita de aripile fosninde in cerul
Ce arde in viata de-atata culoare...
Gânduri într-o zi de martie trist
In aer miroase a amintire subita din trecut,
A dor strivit in cadere ce latra pustiu.
Ar fi trebuit sa plang acum, dar nu simt nimic,
Doar o aspra amaraciune, ruginita, venind in fluviu
Sa-mi urle linistea neplouata de mult.
Ai vazut? Astazi oamenii se grabeau parca mai tare
Isi dezamageau rand pe rand sufletul, inima...
Mie imi era somn dar umbrele pleoapelor incarcate
Ma tineau treaza cu privirea fixa pe zbaterea vinelor
...sa nu se opreasca, mai stii? E atata nefiinta in jur...!
Mi-e teama sa nu se ia, poate e vreo boala contemporana...
Bateti clopotele, voi, batrani incercati de viata,
Aruncati norii sfidatori afara, in moarte,
Mai inveseliti-ne umbletul garbovit dar lipsit de truda,
Sfaramati-ne spaimele, ardeti dar timpul
Sa-l retraim inverzit din cenusa!
Ce-am patit, ma intrebi? De ce tip asa?
Azi strainii m-au scotocit pe dinafara,
Mi-au gasit defecte, m-au intors pe toate colturile
M-au huiduit ca cica miros a trecut, a vremuri carunte, apuse,
A gandiri clatinate ce nu-si au locul aici si acum
Mi-au spus ca sunt sarac, ca-mi ar pamantul degeaba
,,oricum nu iese nimic”-spun ei
Nu, nici macar sa plang nu pot
Imi umflu lacrima intr-o scobitura de suflet
Ma fac ca sunt surd, orb si mut si surad ...
Doar inspre cerul flamand de rugaciunea celor ce nu exista.
Lumea asta...of! atat de plina de disonante,
Zgaraie doar vazduhul cu niste carje imense
Nu stie sa paseasca domol, la fiecare pas rupe din lut
Si tropaie de-mi astup urechile
Pipaindu-le totodata, sa vad, mai sunt?
Timpanul mi-e bolnav...si vine primavara
Inca in asonanta cu mersul lumii acesteia.
Dar o sa vina curand duminica - e un tren ce duce in afara.
S-a desfăcut timpul
S-a desfăcut timpul...în foi subţiri de le bate vântul stingher,
Cu tot cu trup...un vagabond îşi plimbă braţele ce miros a iarbă.
S-a desfăcut timpul şi nimeni nu ştie...că am ajuns undeva,
Poate în cer...sau poate pe un tărâm zvârlit într-o epocă rămasă singulară.
Curg orele în şiroaie plescăindu-şi nopţile într-o prelungire de ape
Şi nimeni nu ştie...s-a desfăcut timpul...pe aripi de vultur roşu,
Doar un vagabond îşi tremură cutele frunţii în palme...
Şi nimeni nu ştie...şi-i aşteptare răpăind tumultuos a răsuflare mocnită...
S-a desfăcut...timpul...aburit ca un geam prin care priveşte un copil mut,
Se mai zbate doar o frunză argintată uitată pe un orologiu bătrân
Şi scârţăie...doar un vagabond o vede şi...o smulge plictisit
Înfăşurându-şi cu ea gâtul înnegrit de nemângâiere...
Şi ...nimeni nu ştie...că timpul...s-a desfăcut în ciorchini de lacrimi sângerii !...
O istorie încă vie
Peste poienile curbate din gândurile mele se văd tronuri
Peste care coroanele împărăteşti îşi încearcă greutatea.
Mai sus, pe cerul rumenit, se văd urme de războaie arse
Şi-mi cad în poală scrisorile înfrânţilor, răniţilor, cioburi şi arme
Pe care le arunc înspre soare, să le topească...
Râmân mereu cu mine, sprijinindu-mă de-un sceptru
Muşcat de liniile vieţii din atâtea palme sângerânde,
Acum oase crescute şi întinse pe aşternuturi înfometate.
În locurile pietruite trupurile arcuite ale învingătorilor
Îşi răsucesc săgeţile în focul victoriei.
Sunt doar un spectator întâmplător sau poate nu...
Mă strigă toţi pe numele care parcă nu e al meu
Dar răspund zvârcolindu-mi paşii în pământul închegat
Cu atâtea flori sângerii, urme ale cailor tăiaţi în jumătate
Copitele lor s-au însemnat aici iar coamele pe alte câmpii.
Sunt trei cruci pe dealul din depărtare...
Le vede doar ochiul căruia îi pasă de durerea Omului.
E o istorie vie ce nu s-a scris cu adevărat decât în suflete
Rănite şi ele de zbuciumul timpului înfrigurat.
Şi în acea poiană curbată acum de gândurile mele
Stau eu şi cuvintele-turle ţâşnite din pământul acesta ,
Martor tăcut al fiecărui apus de fiinţă.
Priveşte-mă în ochi…nici ieri, nici azi, nici mâine…
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
Nu-i aşa că cerul, ţipând aproape inexpresiv în zâmbet pal şi ronţăindu-mi muşchii feţei?
Ieri îmi spuneai că-i vezi irisului, aripi în care s-au înfipt căngi de cristal…
Azi, strânsoarea palmei mele stângi te amuţeşte, te laşi robit de zbaterile vinelor mele
Şi …ameninţi în gânduri, furtuna, să nu care cumva să coboare
Peste sufletele noastre asmuţite spre albastru.
Ce ne pasă de goana lumii când noi sărim din cercul timpului,
Aruncând pietricele ca în şotronul copilăriei ?
Acum sunt eu, acum eşti tu… ce e clipa,
Decât poate dans furişat în camerele inimii mirosind a cadriluri cu tic-tac de orologiu?
Uite, miroase! Straşnic busuiocul acesta…! şi parcă ne creşte prin vine
Făcându-şi loc prin porii însămânţaţi cu oaze nedislocate încă.
Trupul meu-mireasă naufragiată pe margini de fântâni voievodale,
Gleznele mele-basoreliefuri scrijelate de buchetele gâtuite ale asfaltului sterp,
Braţele- fâlfâiri de mătăsuri pe paturi verzi…
Aş fi vrut să-ţi sărut pleoapele, erai atât de frumos!!!
Dar au tasnit pitpalacii in turme spre rapa si…
A trebuit să alerg să-i prind de-mi sângerau apoi degetele
Pentru că mi le prinsesem în grinzile pământului
Ca să scot toate păsările uitate…
Apoi aş fi vrut să-ţi sărut obrajii dar… au început să ardă norii
Chiuind nebuni şi însetaţi.
Îi loveau clopotele veşniciei dar degeaba…
Îmi asurzeau mişcările, dorinţele mi le anesteziau…
Apoi aş mai fi vrut …doar părul să ţi-l sărut
Dar s-au ridicat poteci întortocheate
Cu iederă înspinuită; sărutam tot ce-mi ieşea în cale
Şi-mi sângerau buzele
Cu gândul la părul tău, sălcii plecate peste mine, doar în vis...
Nu ieri, nici azi, nici mâine.
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
-Nici ieri...nici azi...nici mâine.-
Texte lecturate la Cenaclul de Seară din 28.07.2007
duminică, 22 iulie 2007
Adina Stoicescu
Sistem de referinţă
Din gândul meu înalt
pe dorul meu adânc în prelungire
îmi fac o axă vertebrală
cu două sensuri positive, de iubire,
ca două braţe-ntinse vertical a-mbrăţişare
- pentru strămoşi şi pentru lumea viitoare.
Prin punctul lor de întâlnire
orizontal ţin braţele deschise
pe care-mi răstignesc singurătatea
şi nopţile fără de vise.
Din când în când mai las o lacrimă să cadă
peste abscisa ce atârnă greu.
Trecând prin apă verticala de lumină
în inimă-mi răsare-un curcubeu.
În somn
lui Moş Ene
În vis ştiu tot,
mi-aduc aminte tot
Acoperă, mamă oglinda aia cu ceva,
te implor,
că mi se uită sufletul la mine
şi mă orbeşte de-mi dau lacrimile.
Ajută-mă să mă trezesc!
Despre îngeri
Care îngeri, omule?
Care îngeri?
N-am mai văzut un înger adevărat
de pe vremea când trăia bunica...
Ei da, pe vremea aceea
îngerii umblau în vârful degetelor
să nu ne distragă atenţia
de la poveştile ei,
ba chiar îşi ţineau răsuflarea
să nu piardă nici ei vreun cuvânt.
Ai să zici acum “care bunică”?
Cum care, aia unică,
i-am pus doar un “b” înainte
ca o candelă
să vadă toţi cât era de bună.
Atunci a venit îngerul
şi-a luat-o cu aripa de braţ, de stângul,
să fie mai aproape
de centrul ei de greutate
cu limbă de clopot...
şi-au plecat împreună...
de-atunci, de câte ori aud un fâlfâit de aripi
mă uit în toate părţile
doar, doar îl mai văd...
nu, nu pe ea, că mi-am pierdut
perechea de urechi pentru poveşti,
nici candele nu cred să mai am prin cămară,
dar mai am în portmoneu o iconiţă,
pe înger vreau eu să-l văd.
Păi nu-ţi spuneam eu - care înger?
M-au trimis pe mine.
Îngerii nu mai sunt la modă.
Azi nici în Valea Plângerii
nu se mai poartă îngerii.
Buzunarul de la piept
Nici nu ştiu când mi s-a rupt
buzunarul de la piept,
acela din interior,
cu actul de identitate.
Oricum nu cred
că de prea multă greutate
- doar oamenii care mi-au dat nume,
oamenii pe care-i iubesc
nu atârnă, mai degrabă plutesc.
Poate de prea multe mărunţişuri
înghesuite fără rost
de nu-mi mai dau ghes
lucrurile importante.
Mama nu-mi mai coase demult
buzunarele, doar am crescut.
Şi la urma urmei, m-a-nvăţat să cos.
Am şi-ncercat să fac asta
cu-n fir de lacrimi, dar n-a ţinut.
Acum l-am prins de siguranţă
cu-n zâmbet metalic, înţepenit.
Sper să mai ţină o vreme
să nu rămân cu buzunarul gol
până găsesc firul de sânge potrivit.
La drum!
Maşina timpului e trasă la scară.
Dă-mi mâna, să nu pierdem şansa,
e poate pentru ultima oară.
Ţine-ţi ochii închişi numai pe dinafară.
Să nu luăm cu noi nici o amintire
doar câteva gânduri cu piele subţire
şi-un număr de aur de pietre de bază
pentru purificarea apei din oază.
A noastră-i doar sticla, în formă de 8
- nisipul e-al lui, ni-l dă pentru apă pe tot.
Hai, vino să-ţi prind
a 13-a pereche de coaste
– braţele mele,
centură de siguranţă peste inimă.
Vom merge cu viteza iubirii –
ţine sticla culcată –
Godot ne aşteaptă.
În bătaia timpului
mă ard pe dinăuntru cioburi de lumină
sfărâmată în mii de culori nefireşti
o harababura cromatică
îmi curge prin vene
sufletul tău
mă doare
disipat reumatic în oase
cu dinţii încleştaţi
să n-aud ţiuitul secundelor
mă încăpăţânez să sculptez
cu sângele gol
speranţe în pietrele de pe inimă
Vârstele soarelui
hai să vorbim
despre vârstele soarelui
să ne-amintim
cuvintele roşii răsărind
odată cu el,
înălţându-se uşor
să ne-amintim
cum hrăneam cu jăraticul lor
herghelia de sfere
ce ne zvâcneau nebuneşte-n artere
să vorbim
de punctele căprui
cu suflet de miere
definindu-ne drumul
în amiaza cea mare
când curgeam în şuvoi,
cu care inimile noastre,
oricât de albastre,
rămân coliniare
hai să vorbim
despre numere prime
dar mai ales să vorbim despre doi...
ah, violetă se-apropie seara,
te uiţi cu spaimă de moarte la ceas...
hai, în secunda care ne-a rămas,
să păstrăm un moment de reculegere
despre noi
Podul de piatră
podul de piatră s-a dărâmat...
piatră lângă piatră,
tăcerile se-adună peste inima mea
bătaia ei răzbate tot mai surdă
prin noapte
cercul de aur s-a rupt
într-o parte
... a venit apa şi l-a luat...
cu fiecare fir de nisip
eşti tot mai departe
să minţi e uşor,
să taci e uşor,
dar vine o vreme
a ruperii apelor mute
când minciunile şi tăcerile dor
eu încă mai şoptesc fără vlagă
... să facem altul pe râu în jos...
dar scâncetul meu trece
ca un abur prin tine
nimic nu va fi cum a fost
eu mâine
voi fi un munte în zori
când strigătul tău va ajunge la mine
...altul mai trainic şi mai frumos
nu există.
Bunăoară, acum
păşesc în vârful buzelor
pe podul palmei tale stângi.
Prin înserarea ce se lasă,
pe sub bariera cuvintelor,
mă strecor spre casă.
Dispunem
de mijloace diferite de exprimare:
tu eşti stăpânul absolut
al verbelor de fier
- sub greutatea întâmplărilor
transpiri prin capilare,
eu sunt regina substantivelor
şi adjectivelor de sare.
Câteodată, bunăoară acum,
vine peste noi anotimpul tăcerii
şi uităm să ne mai ţinem de pleoape.
Atunci, după cum se învârte
caruselul durerii,
ne simţim unul departe
celălalt mai aproape
de-un capăt de drum.
Până trece,
eu, m-am încărcat cu răbdare,
tu, ia cu tine
la marginea lumii concrete
- poliţă de asigurare de iubire -
o parte din sufletul meu
care are
un număr impar de petale
de margarete.
Insomnie
în nopţile albite de lună
sau de dor
cu mâna dreaptă încerc să stăpânesc
gândurile ce-mi bat darabana în tâmple
în mâna stângă ţin un măr
din care muşc până la sânge
când inima mea face
mişcări sacadate
ghiftuită cu singurătate.
O Lacrimă
Ascultă...
Clopotul timpului
răsună-n cuvinte...
Fixează cu un cui momentul
spre-al ţine veşnic minte.
Lumina ce-ţi învie în ochi
e timp...
E timp suspendat în cuie
pe sufletul meu
- e timp-Dumnezeu.
Şi lacrima e timp,
mai ales lacrima e timp
- timp viu, dureros,
niciodată pierdut,
timp sfârşit,
timp început,
timp cădere,
timp apogeu.
E timp de dinainte de lume,
timp de dinainte de timp.
Lacrima l-a creat pe Dumnezeu.
Texte lecturate in Cenaclul de seara din 28.07.2007
Din gândul meu înalt
pe dorul meu adânc în prelungire
îmi fac o axă vertebrală
cu două sensuri positive, de iubire,
ca două braţe-ntinse vertical a-mbrăţişare
- pentru strămoşi şi pentru lumea viitoare.
Prin punctul lor de întâlnire
orizontal ţin braţele deschise
pe care-mi răstignesc singurătatea
şi nopţile fără de vise.
Din când în când mai las o lacrimă să cadă
peste abscisa ce atârnă greu.
Trecând prin apă verticala de lumină
în inimă-mi răsare-un curcubeu.
În somn
lui Moş Ene
În vis ştiu tot,
mi-aduc aminte tot
Acoperă, mamă oglinda aia cu ceva,
te implor,
că mi se uită sufletul la mine
şi mă orbeşte de-mi dau lacrimile.
Ajută-mă să mă trezesc!
Despre îngeri
Care îngeri, omule?
Care îngeri?
N-am mai văzut un înger adevărat
de pe vremea când trăia bunica...
Ei da, pe vremea aceea
îngerii umblau în vârful degetelor
să nu ne distragă atenţia
de la poveştile ei,
ba chiar îşi ţineau răsuflarea
să nu piardă nici ei vreun cuvânt.
Ai să zici acum “care bunică”?
Cum care, aia unică,
i-am pus doar un “b” înainte
ca o candelă
să vadă toţi cât era de bună.
Atunci a venit îngerul
şi-a luat-o cu aripa de braţ, de stângul,
să fie mai aproape
de centrul ei de greutate
cu limbă de clopot...
şi-au plecat împreună...
de-atunci, de câte ori aud un fâlfâit de aripi
mă uit în toate părţile
doar, doar îl mai văd...
nu, nu pe ea, că mi-am pierdut
perechea de urechi pentru poveşti,
nici candele nu cred să mai am prin cămară,
dar mai am în portmoneu o iconiţă,
pe înger vreau eu să-l văd.
Păi nu-ţi spuneam eu - care înger?
M-au trimis pe mine.
Îngerii nu mai sunt la modă.
Azi nici în Valea Plângerii
nu se mai poartă îngerii.
Buzunarul de la piept
Nici nu ştiu când mi s-a rupt
buzunarul de la piept,
acela din interior,
cu actul de identitate.
Oricum nu cred
că de prea multă greutate
- doar oamenii care mi-au dat nume,
oamenii pe care-i iubesc
nu atârnă, mai degrabă plutesc.
Poate de prea multe mărunţişuri
înghesuite fără rost
de nu-mi mai dau ghes
lucrurile importante.
Mama nu-mi mai coase demult
buzunarele, doar am crescut.
Şi la urma urmei, m-a-nvăţat să cos.
Am şi-ncercat să fac asta
cu-n fir de lacrimi, dar n-a ţinut.
Acum l-am prins de siguranţă
cu-n zâmbet metalic, înţepenit.
Sper să mai ţină o vreme
să nu rămân cu buzunarul gol
până găsesc firul de sânge potrivit.
La drum!
Maşina timpului e trasă la scară.
Dă-mi mâna, să nu pierdem şansa,
e poate pentru ultima oară.
Ţine-ţi ochii închişi numai pe dinafară.
Să nu luăm cu noi nici o amintire
doar câteva gânduri cu piele subţire
şi-un număr de aur de pietre de bază
pentru purificarea apei din oază.
A noastră-i doar sticla, în formă de 8
- nisipul e-al lui, ni-l dă pentru apă pe tot.
Hai, vino să-ţi prind
a 13-a pereche de coaste
– braţele mele,
centură de siguranţă peste inimă.
Vom merge cu viteza iubirii –
ţine sticla culcată –
Godot ne aşteaptă.
În bătaia timpului
mă ard pe dinăuntru cioburi de lumină
sfărâmată în mii de culori nefireşti
o harababura cromatică
îmi curge prin vene
sufletul tău
mă doare
disipat reumatic în oase
cu dinţii încleştaţi
să n-aud ţiuitul secundelor
mă încăpăţânez să sculptez
cu sângele gol
speranţe în pietrele de pe inimă
Vârstele soarelui
hai să vorbim
despre vârstele soarelui
să ne-amintim
cuvintele roşii răsărind
odată cu el,
înălţându-se uşor
să ne-amintim
cum hrăneam cu jăraticul lor
herghelia de sfere
ce ne zvâcneau nebuneşte-n artere
să vorbim
de punctele căprui
cu suflet de miere
definindu-ne drumul
în amiaza cea mare
când curgeam în şuvoi,
cu care inimile noastre,
oricât de albastre,
rămân coliniare
hai să vorbim
despre numere prime
dar mai ales să vorbim despre doi...
ah, violetă se-apropie seara,
te uiţi cu spaimă de moarte la ceas...
hai, în secunda care ne-a rămas,
să păstrăm un moment de reculegere
despre noi
Podul de piatră
podul de piatră s-a dărâmat...
piatră lângă piatră,
tăcerile se-adună peste inima mea
bătaia ei răzbate tot mai surdă
prin noapte
cercul de aur s-a rupt
într-o parte
... a venit apa şi l-a luat...
cu fiecare fir de nisip
eşti tot mai departe
să minţi e uşor,
să taci e uşor,
dar vine o vreme
a ruperii apelor mute
când minciunile şi tăcerile dor
eu încă mai şoptesc fără vlagă
... să facem altul pe râu în jos...
dar scâncetul meu trece
ca un abur prin tine
nimic nu va fi cum a fost
eu mâine
voi fi un munte în zori
când strigătul tău va ajunge la mine
...altul mai trainic şi mai frumos
nu există.
Bunăoară, acum
păşesc în vârful buzelor
pe podul palmei tale stângi.
Prin înserarea ce se lasă,
pe sub bariera cuvintelor,
mă strecor spre casă.
Dispunem
de mijloace diferite de exprimare:
tu eşti stăpânul absolut
al verbelor de fier
- sub greutatea întâmplărilor
transpiri prin capilare,
eu sunt regina substantivelor
şi adjectivelor de sare.
Câteodată, bunăoară acum,
vine peste noi anotimpul tăcerii
şi uităm să ne mai ţinem de pleoape.
Atunci, după cum se învârte
caruselul durerii,
ne simţim unul departe
celălalt mai aproape
de-un capăt de drum.
Până trece,
eu, m-am încărcat cu răbdare,
tu, ia cu tine
la marginea lumii concrete
- poliţă de asigurare de iubire -
o parte din sufletul meu
care are
un număr impar de petale
de margarete.
Insomnie
în nopţile albite de lună
sau de dor
cu mâna dreaptă încerc să stăpânesc
gândurile ce-mi bat darabana în tâmple
în mâna stângă ţin un măr
din care muşc până la sânge
când inima mea face
mişcări sacadate
ghiftuită cu singurătate.
O Lacrimă
Ascultă...
Clopotul timpului
răsună-n cuvinte...
Fixează cu un cui momentul
spre-al ţine veşnic minte.
Lumina ce-ţi învie în ochi
e timp...
E timp suspendat în cuie
pe sufletul meu
- e timp-Dumnezeu.
Şi lacrima e timp,
mai ales lacrima e timp
- timp viu, dureros,
niciodată pierdut,
timp sfârşit,
timp început,
timp cădere,
timp apogeu.
E timp de dinainte de lume,
timp de dinainte de timp.
Lacrima l-a creat pe Dumnezeu.
Texte lecturate in Cenaclul de seara din 28.07.2007
duminică, 15 iulie 2007
Petre Flueraşu
Poezia modernă, sau sentimentul ca argument
“Dansează! Nu există altă cale. Ştiu că vrei să-ţi explic mai bine multe lucruri, dar nu pot. Asta e tot ce-ţi pot spune. Dansează! Dansează cât poţi tu de bine, fără să te gândeşti la nimic. Asta trebuie să faci.”
Haruki Murakami – Dans dans dans
Astăzi, societatea noastră se mişcă fulgerător. Nu mai avem timp să zăbovim asupra fiinţei noastre, nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe. Nu avem ce să facem, nu avem cum să pretindem o schimbare, când însăşi existenţa noastră ne-a adus aici. Globalizarea este viitorul, evoluţia nu poate fi respinsă.
Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb. Realitatea noastră este realitatea schimbului. Foarte multe dintre acţiunile noastre sunt determinate exclusiv de privilegiile pe care le vom obţine în urma lor. Vremea cavalerilor pe cai albi a apus demult, astăzi multitudinea de posibilităţi solicită un cinism existenţial elementar. Dacă vrem să ne adresăm unui cititor modern, trebuie să îl convingem pe acesta că merită să ne citească.
Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte, teoriile sterile nu îşi pot găsi locul într-o lume în care optimizarea este cel mai important fenomen. Nu poţi construi împotriva curentului, nu le poţi pretinde cititorilor să îşi schimbe existenţa pentru a putea relaţiona cu textul tău. În momentul în care efortul necesar pentru a putea înţelege se dovedeşte a fi prea mare, omul renunţă, pentru că fiecare dintre noi este conştient că timpul său este limitat. Poezia care nu reuşeşte să se adapteze cerinţelor publicului ţintă, dispare. Iar creatorii, frustraţi, acuză degradarea societăţii, pretextând condiţia lor privilegiată. Din cele mai vechi timpuri, poeţii s-au izolat într-un turn de fildeş, respingând naturaleţea şi încercând să pară speciali. Genialitatea presupusă a acestora s-a răsfrânt de multe ori asupra operei lor, îndepărtându-i pe cititori. Astăzi această modalitate de lucru nu mai poate funcţiona. Falsa preţiozitate, încercarea de a părea un geniu neînţeles şi toate consecinţele inerente acestei atitudini, îl irită pe cititorul modern.
Fiecare dintre noi trece prin dificultăţi, cu toţii avem probleme, pe care inevitabil le considerăm absolute. De aceea nu avem răbdare decât foarte rar să ascultăm problemele celorlalţi. Şi de obicei facem asta atunci când este vorba despre persoane apropiate. Nu avem nicio legătură cu poetul şi atunci acesta trebuie să ne câştige încrederea şi nu să ne plictisească povestindu-ne despre problemele sale. Învinşii nu vor fi niciodată apreciaţi, pentru că învinşii au o imagine negativă. Instinctual, fiinţa umană caută fericirea şi motive pentru a o justifica. Atunci când descoperim oameni nefericiţi, o parte din sentimentul negativ se transmite automat şi asupra noastră. Iată de ce încearcă oamenii să evite cerşetorii, iată de ce întoarcem capul când vedem ceva neplăcut. De multe ori fără să ne dăm seama, evităm situaţiile negative, încercăm să ne focalizăm întreaga atenţie asupra elementelor pozitive din jurul nostru.
Iată de ce o carte care vorbeşte despre problemele unui individ aflat în afara intereselor noastre imediate ne plictiseşte. Nu se creează nicio legătură între carte şi cititor, iar atunci acesta din urmă simte că ceea ce face este inutil.
Marele secret al poeziei de succes constă în găsirea liantului dintre versuri şi cititor. Dacă acesta simte că poezia îi spune ceva, se va întoarce la ea, dacă se regăseşte în versuri, o va citi cu interes, pentru a descoperi sensuri noi, de care înainte poate că nu ţinuse cont. Sentimentele sunt elementele principale asupra cărora trebuie să se focalizeze poezia noului mileniu, pentru că oamenii acţionează din ce în ce mai des pe baza acestora. Vieţile noastre nu se desfăşoară raţional, de foarte multe ori nu avem timpul necesar pentru a construi teorii complexe. Vrem să simţim, vrem să trăim clipa, vrem să ne bucurăm de fiecare element constitutiv al existenţei noastre. Dacă poezia nu reuşeşte să se muleze pe acest concept elementar, ea va fi eliminată automat.
Specialiştii afirmă astăzi că poezia nu mai este căutată, că cititorul modern nu mai vrea poezie. Situaţia este însă analizată greşit. În loc să vorbim despre o problemă în cadrul publicului, ar trebui să vorbim despre o problemă în cazul creatorilor de poezie. Până la urmă, suntem cu toţii oameni şi facem parte din aceeaşi lume, de aceea cei care nu respectă regulile elementare ale naturii umane se autoelimină. Cititorul modern este dispus să citească şi poezie, pentru că cititorul modern nu alege pe baza criteriilor literare. Să nu mai confundăm cititorii cu criticii, pentru că aceste două categorii nu au nicio, din fericire, nicio legătură. Oamenii citesc pentru că vor să găsească pretexte generatoare de sentimente. Vrem să ne simţim bine şi căutăm orice mijloc pentru a atinge acest deziderat. Dacă poezia ne oferă asta, o vom alege fără să ezităm. Dacă nu o alegem, înseamnă că ea pur şi simplu nu se potriveşte cu dorinţele noastre. Dacă oamenii nu înţeleg, vinovat este doar creatorul.
Poeţii par să aibă o predispoziţie pentru a crede în interese oculte. Toate evenimentele sunt puse pe baza unor conspiraţii. Cititorii sunt demonizaţi, nivelul cultural scăzut este identificat ca sursă principală a problemelor. Creatorii aleg drumul uşor, pentru că este foarte simplu să îi acuzi pe cei din jurul tău de rea voinţă, este foarte simplu să te consideri neînţeles. Această atitudine dăunează însă tuturor elementelor implicate în proces, pentru că victimele sunt resemnate cu soarta lor şi nu încearcă să se autodepăşească.
Sentimentul pe care îl transmit poeziile scrise dintr-o suferinţă definită eronat este frustrarea. Autorii care scriu din frustrare nu reuşesc să-şi elibereze versurile de spectrul acesteia. Iar poemul încărcat de frustrare devine în scurt timp antipatic, pentru că cititorul este prea preocupat de propriile frustrări pentru a mai avea timp să se gândească la altele. Căutăm soluţii, nu şi mai multe probleme construite pe baza unei ambiguităţi complexe. Poezia modernă trebuie să ofere şi soluţii, pentru că doar promisiunea acestora îi poate atrage pe cititori. Eşti interesat atunci când ştii că autorul îţi poate îmbogăţi viziunea, eşti interesat atunci când crezi că vei rămâne cu ceva inedit după lectură. Astfel, aceasta din urmă capătă importanţă, astfel ea merită!
Pentru a conferi poeziei contemporaneitatea atât de necesară, creatorii trebuie să introducă simboluri actuale în versurile lor. Altfel, arta poetică va părea desprinsă dintr-o altă lume, faţă de care cititorii actuali nu se pot simţi familiari. Trecutul este foarte important pentru înţelegerea prezentului şi pentru planificarea viitorului, însă el va rămâne trecut. Nu îl putem metamorfoza în altceva, nu îl putem transforma în prezent, de aceea nu le putem pretinde cititorilor de astăzi să accepte o poezie contemporană care “miroase” a trecut. Fiecare timp are automat simbolurile sale, arta atemporală nu există. Perspectiva pe care noi o avem astăzi asupra operelor marilor maeştri renaşcentişti de exemplu, nu are aproape nicio legătură cu perspectiva pe care o aveau contemporanii lor. Nu putem impune o schimbare de perspectivă atâta timp cât perspectiva ţine de sistemul în care fiinţăm, de timpul nostru istoric. Trăim astăzi, suntem martorii prezentului, este ridicol să pretindem că trebuie să îl ignorăm, pentru că asta ar însemna că alegem de bună voie să ne ignorăm natura umană. Fiecare acţiune este urmată de o reacţiune, aşa este firesc, este o lege simplă a naturii. De aceea toate evenimentele la care suntem martori ne influenţează în mod decisiv modul de gândire. Poate că de multe ori nici nu înţelegem asta, însă realitatea noastră interioară se modifică în fiecare clipă. Plecăm de la nişte premise care se pot sau nu verifica. Conştiinţa umană funcţionează pe principiul anticipaţiei. Ne gândim ce se poate întâmpla, construim ipoteze, pentru a vedea mai apoi dacă realitatea le confirmă sau nu. Apoi, construim concluzii pe baza acestui feedback, concluzii din care se nasc la rândul lor alte şi alte ipoteze, iar ciclul continuă. Nu putem perturba acest ciclu, pentru că el ţine de însăşi umanitatea noastră.
Cititorul de poezie are anumite aşteptări de la text, pe care acesta poate sau nu să i le îndeplinească. În momentul în care textul îndeplineşte aşteptările, el este apreciat, în momentul în care nu le îndeplineşte, el este respins. Nu este vorba despre teorii complexe, nu este vorba despre mecanisme de manipulare, este vorba pur şi simplu despre natural. Nu îţi place şi vrei să respingi ceea ce nu se ridică la standardele tale.
Creatorii de poezie au refuzat pe parcursul timpului orice feedback. Cititorii nu au fost lăsaţi să îşi pună părerea, au fost obligaţi să se descurce doar cu ceea poeţii doreau să le ofere. Nu aveai posibilitatea să ceri mai mult sau să ceri altceva, pentru că asta ar fi însemnat să atentezi la presupusa genialitate a autorului. Iar metoda a funcţionat atâta timp pentru că nu existau alternative. Astăzi, când oferta s-a diversificat, poezia s-a transformat într-o simplă opţiune. În cadrul peisajului literar, poezia a pierdut prestigiul de care se bucura în trecut, pentru că poezia astăzi nu mai reuşeşte să se impună, să impresioneze publicul. Poezia are o reputaţie negativă, oamenii ştiu că ea obişnuia să se adreseze elitelor şi o tratează ca atare. În faţa aroganţei, ai tendiinţa să lupţi. În momentul în care poezia îţi lasă senzaţia că “te ia peste picior” şi încearcă să îţi demonstreze că eşti prost, o vei respinge, în momentul în care poezia îţi minimizează problemele, te va enerva.
Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor. Dacă vorbeşti despre ceea ce îi interesează pe cei din jurul tău, aceştia vor fi atenţi.
Poezia de astăzi pare să refuze noutatea. În loc să accepte schimbările de perspectivă apărute odată cu evoluţia, creatorii insistă să păstreze vechile mituri. Astăzi, poeţii încă se mai raportează la marii clasici, încercând să scrie ca ei, fără să înţeleagă că acele modele sunt deja depăşite. Asta nu înseamnă că poezia clasică nu are valoare, ci din contră, valoarea ei este conferită chiar de clasicismul ei. Shakespeare a scris sonete excepţionale, care sunt încă apreciate. Dar pentru un poet actual, stilul shakespearian ar fi astăzi mai multe decât nepotrivit. Apreciem ceea ce a scris Shakespeare tocmai pentru că a scris-o el şi tocmai pentru că a scris-o în secolul 16. Scrisă acum o asemenea poezie nu ar mai fi apreciată, pentru că astăzi avem alte standarde. La fel, apreciem culturile vechi, dar nu am vrea niciodată să trăim cum trăiau predecesorii noştri. Privim înapoi, aidoma unor spectatori într-un cinematograf. Ne place ceea ce vedem, însă nu am vrea să fim în pielea personajelor. Catharsisul este foarte important pentru fiinţa umană, nevoia de a ne regăsi în eroi este mare. Să acceptăm însă că nu am fi gata să le luăm locul şi vom învăţa să ne acceptăm natura. Cultura noului mileniu va fi o cultură a divertismentului, o cultură de weekend. Strigătele disperate nu mai au prea multă valoare astăzi când putem pur şi simplu să deschidem televizorul. Atunci, toate fantomele dispar...
Ruinele pe care le protejăm sunt valoroase prin vechimea lor, dezvăluind rămăşiţele unor civilizaţii fascinante. Însă chiar dacă le apreciem, ar fi ridicol să le copiem. Un creator care ar proiecta astăzi un stadion aidoma Colosseumului ar fi considerat în cel mai bun caz nebun, la fel cum un poet care încă scrie aidoma lui Eminescu este respins de public. Nu are rost să reinventăm roata. Sunt evenimente care se întâmplă o singură dată, într-un anumit context, evenimente pe care nu putem să le reproducem fără a aluneca în ridicol. Piramidele ar fi astăzi inutile din punct de vedere tehnic, per total o investiţie neprofitabilă, la fel cum gestul de revoltă al lui Martin Luther King ar fi astăzi doar o altă manifestare dintr-un lung şir de acţiuni extremiste. Timpurile s-au schimbat, lumea în care trăim trece prin metamorfoze evidente şi trebuie să ne adaptăm acestora. Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale, pentru că poezia, pentru a exista, trebuie să se adreseze oamenilor. În momentul în care alegem să evadăm din sistem, renunţăm la toate elementele acestuia.
Foarte mulţi poeţi se consolează cu ideea geniului neînţeles de contemporanii săi, fiind siguri că cei din viitor îi vor aprecia. Din nou, este o modalitate foarte uşoară pentru a scăpa de presiune. Este mult mai comod să crezi că nu eşti apreciat exclusiv din cauza lipsei de perspective dovedită de cei din jurul tău decât să îţi faci o introspecţie serioasă. Atunci când cititorul nu înţelege, singurul vinovat este creatorul, pentru că nu a reuşit să găsească modalităţi pentru a îl face să înţeleagă.
Cititorul modern nu mai acceptă astăzi să fie tratat de sus. Oamenii nu au nevoie de despoţi, ci de indivizi dispuşi să îi asculte şi să ţină cont de părerile lor. Poeţii care refuză interacţiunea şi continuă să scrie pentru propriile idealuri înalte nu vor fi apreciaţi. Arta făcută pentru artă nu mai este o opţiune viabilă pentru că astăzi valoarea este oferită de context. Dacă vrei să ai un cuvânt de spus, dacă vrei să poţi influenţa realitatea imediată, trebuie să înţelegi lumea care te înconjoară. Nu poţi schimba regulile jocului decât atunci când ajungi să controlezi sistemul. Până atunci, trebuie să le respecţi.
Poezia are şi a avut mereu un avantaj: dimensiunile în general reduse facilitează lectura. Poeţii, în loc să se încrânceneze într-o atitudine sfidătoare care nu le poate crea decât probleme, ar trebui să caute modalităţi prin care să folosească acest atu. Poezia poate fi citită în mijloacele de transport în comun, în pauza de masă etc. Creatorii, în loc să se simtă ofensaţi de aceste posibilităţi, ar trebui să accepte orice şansă care li se oferă. Nu ne mai putem permite astăzi luxul de a impune modele. Oamenii îşi creează singuri modele, pentru că astăzi ei sunt capabili să o facă. Nivelul intelectual a crescut, posibilităţile de informare sunt practic nelimitate. Poezia, aşa cum este ea scrisă astăzi, apare în majoritatea cazurilor ca un element nociv. Ea te poate trage înapoi, pentru că nu îţi permite să te dezvolţi. Iar pentru a remedia asta creatorii trebuie să facă mai mult decât să se plângă, trebuie să abordeze pozitiv problema şi să caute soluţii reale.
Rima este un element definitoriu al poeziei clasice. Astăzi, în poezia modernă, ea este foarte rar folosită, pentru a nu duce cu gândul la clasicism. Este o greşeală să condiţionăm procedeele tehnice de anumite principii sterile. Oamenii nu ţin cont de teorii, pentru că oamenii acţionează pe baza sentimentelor de moment. Nu citim generaţii, nu citim teorii literare, ci cărţi, iar dacă acestea răspund cerinţelor noastre, le vom aprecia indiferent de părerea criticilor. Poezia care reuşeşte să spună ceva va fi apreciată pentru asta, în timp ce poezia care ne irită, chiar dacă este o realizare tehnică extraordinară, va fi respinsă.
Poezia cu rimă poate fi pe gustul cititorului atunci când procedeul tehnic este aservit ideii şi nu invers. În momentul în care îţi ciunteşti ideile pentru a construi rima, cititorul se va simţi tras pe sfoară. Nu suntem impresionaţi de construcţii extraordinare, pentru că tehnica în sine nu ne poate aduce nimic. Vrem să vedem efectele, vrem să simţim rezultate palpabile. Dacă vrea să reuşească, poezia trebuie să-şi stabilească foarte clar priorităţile. Creatorul de poezie trebuie să-şi înţeleagă creaţia şi să fie conştient de ceea ce le poate oferi cititorilor săi. Fără să încerce să îi amăgească, pentru că aceştia îşi vor da seama imediat. Nu ai cum să păcăleşti cititorii, pentru că naturaleţea învinge întotdeauna.
Tendiinţa generală ţine astăzi de o formă de vulgarizare a informaţiei. Pentru a fi accesibilă, aceasta trebuie îmbrăcată într-un înveliş cât mai atrăgător. Poezia nu face excepţie, iar ţinând cont de trecutul ei şi de tradiţia elitismului pe care încă o propovăduiesc mulţi autori, o astfel de ajustare a imaginii este imperios necesară. Valoarea unei informaţii este dată astăzi în primul rând de accesibilitatea ei. Mesajul care nu ajunge la cât mai mulţi cititori are un impact redus, iar mesajele care au un impact redus sunt inutile.
Poziţionarea de nişă nu trebuie generalizată şi mai ales nu trebuie transformată într-un etalon. Poezia, prin multitudinea de subiecte pe care le poate aborda, se adresează întregii palete de publicuri. Nu ideile în sine deranjează, ci forma în care ele sunt spuse. Arta oratorică este foarte importantă, pentru că doar cu ajutorul ei reuşim să transmitem mai departe mesajul. Putem vorbi despre cea mai mare nenorocire cu zâmbetul pe buze, schimbând astfel total percepţia interlocutorului nostru. Nu realitatea este importantă, ci percepţia fiecărui individ asupra realităţii. Degeaba încercăm să ne credem deţinătorii adevărului absolut, pentru că acesta nu există.
Cinismul existenţial trebuie să stea la baza poeziei viitorului. Aceasta se adresează unor oameni mai puternici, angrenaţi într-o multitudine de activităţi. Fără referinţe la viaţa reală, pozitivă, a fiecăruia dintre noi, viitorul poeziei se profilează a fi sumbru.
Este simplu să atragi cititori, trebuie doar să şti care sunt mesajele faţă de care ei dovedesc deschidere. Sensibilitatea este caracteristica indivizilor pe care poezia trebuie să o exploateze. Nu este nimic negativ în asta, nu este un procedeu imoral. A le oferi oamenilor ceea ce ei vor şi sunt dispuşi să primească înseamnă a şti să-ţi vinzi creaţia. Dacă astfel poezia ta reuşeşte să ajungă la cât mai mulţi indivizi, înseamnă că scopul a fost atins.
Există mici procedee psihologice pe care poetul le poate folosi pentru a ajunge la publicul ţintă. În primul rând, trebuie să descoperi punctele sensibile ale oamenilor. După ce ai identificat elementele care îi impresionează pe cititori, trebuie să construieşti pe baza lor imagini. Plasează la începutul poemului o imagine puternică, iar cititorul va dori să meargă mai departe pentru a descoperi alte asemenea momente. Plasează în finalul poemului un element emoţionant, iar impactul acestuia va fi resimţit de cititor, care îl va generaliza asupra întregului poem. Nu trebuie să scrii un poem genial, ci trebuie să scrii în aşa fel încât fiecare cititor să se regăsească într-o anumită porţiune a textului.
Omul nu citeşte unitar, ci fragmentar. Textul este recompus în mintea fiecăruia, iar noi avem tendiinţa de a augumenta anumite detalii care ne convin mai mult şi de a diminua impactul celor pe care le dezavuăm. Iată de ce nu ne place atunci când creatorii vor să ne impună modelul lor, iată de ce respingem un anumit stil de poezie, care astăzi, din păcate, este majoritar.
Dacă într-un poem apar mai multe referinţe, şansele ca acel poem să fie apreciat cresc, deoarece diversitatea înseamnă lărgirea ariei publicurilor. Fiecare individ se poate concentra asupra unui element, care lui personal îi spune ceva. Nu trebuie să îţi placă tot, pentru că impresia de moment este mult mai importantă decât imaginea de ansamblu. Îţi poţi schimba părerea într-o singură secundă, teoria se poate prăbuşi în faţa primului sâmbure de realitate. Poezia nu trebuie decât să găsească acele motive speciale, acele intruziuni ideatice brutale care să îl impresioneze pe cititor, să îl lase să viseze. Te întorci întotdeauna acolo unde şti că eşti liber, îţi place atunci când şti că poţi să îţi construieşti propriul univers de la zero, fără să ţii cont de constrângerile inerente raţionalului.
Poezia este un act virtual care există exclusiv prin influenţa sa. Dacă nu există reacţii, poezia este inutilă, dacă nu te face să simţi, poezia nu există. Poetul modern trebuie să încerce în fiecare moment să obţină reacţii, să îşi aţâţe cititorii, să îi facă să-şi dorească interacţiune. Trăim într-un mileniu al vitezei, iar poezia nu mai poate face excepţie. Autorii sunt obligaţi să accepte realitatea, sunt obligaţi să scrie pentru cititorii lor. Există filmele, există Internetul, care preiau din ce în ce mai mulţi utilizatori. Poezia, pentru a rezista, trebuie să fuzioneze cu aceste canale media. Pentru a îl face pe om să citească, trebuie să aducem poezia şi pe Internet, trebuie să o aducem la televizor, în prim-plan. Şi nu putem face asta dacă poezia rămâne în continuare un concept învechit, nu putem face asta atâta timp cât insistăm pe modele inaplicabile.
Motivele centrale trebuie să fie adaptate noului cititor. Clişeele trebuie evitate pe cât posibil, mai ales cele profunde. Oamenii s-au plictisit de motive greoaie, pentru că oamenii resping îngâmfarea care transcende acele poeme. Oamenii vor naturaleţe, oamenii vor să se simtă înţeleşi. Foloseşte clişee emoţionale, nu folosi clişee filosofice. Acestea din urmă stârnesc astăzi repulsie. Singurele elemente pe care oamenii le pot suporta sunt sentimentele. Iubirea în exces nu dăunează, suferinţa este o etapă prin care fiecare dintre noi trece, emoţiile împlinesc individul. Cititorul noului mileniu, captiv într-o lume care nu îl poate înţelege, visează la apropiere. Ne plac din ce în ce mai mult poveştile fericite, pentru că am înţeles în sfârşit că fericirea ne este accesibilă. Vrem să ne bucurăm de lectură, să ne relaxăm. Iată de ce poezia încrâncenată nu mai este apreciată. Ai nevoie de oameni actuali, care înţeleg şi acceptă lumea în care trăieşti. Profeţii aparţin unor timpuri apuse, la fel cum declamaţiile sunt caracteristice fanaticilor. Oamenii nu apreciază fanaticii şi încearcă să se distanţeze de ei. Poeţii au fost şi sunt priviţi ca şi fanatici şi dacă vor să modifice percepţia trebuie să renunţe la acest stil. Uitaţi-vă în jur, oamenilor le place normalitatea. Asta nu înseamnă că poetul nu poate să fie inovator, diferit. Este însă o mare diferenţă între a fi inovator şi a te lăuda cu asta. Oamenilor le place să descopere modele, însă nu vor să se simtă inferiori. Poetul noului mileniu trebuie să înveţe să ofere lecţii de pe scaunul elevului. Fie că ne convine sau nu, aparenţa joacă un rol crucial în viaţa noastră.
Motivul religios nu mai are ce căuta în poezia modernă. Religia, înţeleasă în sensul tradiţional, este respinsă de foarte mulţi cititori. În urma violenţelor care au marcat începutul mileniului trei, oamenii au dezvoltat o aversiune faţă de bigotism. Religia este, în viziunea celor mai mulţi, pur personală. Crezi în intimitatea ta, fără să încerci să le impui celorlalţi propriile tale concepţii asupra vieţii. De aceea, infuzia de religie în poezie îi conferă acesteia un balast nedorit. Nu ne convine să vedem cum poetul îşi “varsă” în capul nostru “problemele”, credinţa lui nu trebuie să fie şi a noastră. Pentru religie sunt forme poetice construite special (psalmii de exemplu), de aceea cititorul care nu le alege vrea să evite religia. Ne simţim înşelaţi atunci când descoperim motive religioase în nişte poeme în care acestea nu au ce căuta. Iar oamenii înşelaţi de obicei nu se mai întorc, pentru că există atâtea alte opţiuni.
Simbolurile pe care poeţii le stabilesc ca fiind imuabile ajung să sufoce cititorul. Pe acesta nu-l interesează de ce şi cum a murit Eminescu, pentru că mâine s-ar putea să moară el şi asta este mult mai important. Cititorul nu este interesat de viaţa lui Nichita Stănescu, pentru că trebuie să trăiască la rândul lui. Morţii nu trebuie să ne monopolizeze existenţa. Nu avem timp să ne mai gândim la modele, pentru că trebuie să construim la rândul nostru. Noul mileniu nu îţi mai permite luxul de a fi închistat în trecut. Ceea ce se scria acum cincizeci de ani apare ridicol pentru mulţi dintre cititorii de astăzi şi nu este nicio problemă. Suferinţele inutile nu îşi au rostul în cazul poeţilor. Nimeni nu va asculta plânsul lor, poezia nu este indispensabilă.
Dacă analizăm atent lumea din jurul nostru, vom descoperi că de multe ori poezia este ridicolă, neavând nicio legătură cu realitatea. Normal că pentru un băiat obligat să fure pentru a putea să trăiască Eminescu poate fi doar un alt “băieţaş de cartier”. Normal că pentru un om de afaceri poetul poate să fie o sursă de câştig sau poate să nu fie deloc. Aceasta este naturaleţea existenţei şi este chiar bine că mai există momente violente care îi aduc pe creatori cu picioarele pe pământ. Mulţi cititori sunt iritaţi de pretenţiile poeţilor şi atunci parcă ne bucurăm când vedem indignarea “elitei” când constată că oamenii nu dau doi bani pe ea şi pe simbolurile ei. “România, e cumva vreun soi de salată?”, întreba un american acum câţiva ani ilustrând încă o dată o lecţie a bunului simţ. În noul mileniu contează doar cei care ştiu să-şi creeze o imagine. Poezia, dacă vrea să se impună, trebuie să devină atractivă. Altfel, vom rămâne pentru totdeauna “o salată”. Iar pământul nu se va opri din cauza asta.
Înainte de a începe să scrie, poetul trebuie să fie conştient de poziţia lui banală. Poeţii nu sunt elementele neconvenţionale ale societăţii, poeţii nu sunt bieţii damnaţi. Nu, ei sunt simpli oameni, care au ales să scrie în loc să răspundă la telefoane. Nu e vorba despre o misiune sacră. Viaţa lor este la fel cu viaţa fiecăruia dintre noi, iată de ce poetul nu trebuie să încerce să se victimizeze. Lumea modernă este crudă, pentru că omul modern îşi regăseşte astăzi individualitatea. Oamenii îşi vor bate joc de poeţi atâta timp cât aceştia le vor oferi motive să o facă. Problema nu este a cititorilor care tratează superficial poezia, problema este a creatorilor care nu ştiu să îi convingă pe oameni că poezia merită tratată cu seriozitate.
Pentru a scrie bine, poetul are nevoie de cunoştiinţe de psihologie. Dacă nu îţi înţelegi cititorul, nu vei reuşi niciodată să i te adresezi de la nivelul său. Iar dacă nu faci asta, reacţia lui va fi negativă. Există anumite cuvinte care atrag, există anumite teme care pot dinamiza un poem.
Sexul este cel mai important catalizator. Noul mileniu a adus cu sine accesibilitatea, care a facilitat transformarea sexului într-un produs media. Astăzi există categorii de utilizatori care urmăresc doar elementele sexuale din cadrul produselor media. Poezia, dacă vrea să se adreseze publicului larg, nu poate evita aceste teme de interes general. Nu suntem eunuci, sexul ne determină în mod esenţial viaţa. S-a demonstrat că bărbaţii se gândesc la sex odată la câteva secunde, deci a evita cu obstinaţie această temă înseamnă a refuza să accepţi realitatea.
Să nu ne mai amăgim. Adevăratele motive pentru care oamenii citesc sunt esenţialmente vulgare. Citim pentru că ne place să ne regăsim în postura voyeurului, citim pentru că vrem să ne comparăm realitatea personală cu ceea ce descrie poetul. Vrem să ne regăsim în poezii, iar elementele sexuale ne pot ajuta să o facem. A nu se confunda însă sexualitatea cu vulgaritatea. În cazul acesteia din urmă, apare problema artificializării. Oamenii înjură, oamenii sunt vulgari, însă nu vor aproape niciodată să recunoască asta. De aceea, chiar dacă tu înjuri odată la câteva cuvinte, te vei simţi stânjenit când vei regăsi înjurăturile tale într-o poezie. Este aidoma unei oglinzi, care îţi arată adevărata ta faţă. Şi sunt foarte puţini cei care pot accepta asta, de aceea poetul trebuie să înjure cu fineţe. Dacă el nu înţelege că trebuie să fie foarte atent şi să încerce în prealabil să anticipeze reacţiile cititorilor săi, îi va pierde foarte repede.
Pentru a deveni actuală, poezia trebuie să abordeze simboluri ale actualităţii. Nu toate simbolurile pot fi însă abordate în lirică. Versurile în care regăseşti declamaţii politice plictisesc şi irită, versurile care deplâng violent degradarea societăţii sunt aruncate foarte repede la coşul de gunoi. Oamenii nu vor să urle, oamenii vor să rezolve, oamenii nu vor să lupte, oamenii vor să câştige. Nu contează dacă realitatea nu este aşa, cititorul modern de poezie nu vrea o radiografie fidelă a lumii în care trăieşte. Nu avem nevoie de explicaţii, suntem capabili să înţelegem şi singuri. Sunt însă momente în care vrem să ne verificăm concluziile, să simţim că avem dreptate şi atunci apelăm la poezie. Un poet bun ştie cum să satisfacă capriciile cititorilor săi.
O altă consecinţă a progresului tehnologic a fost apariţia noilor forme de poezie. Videopoemul, audiopoemul, sunt astăzi noile tendiinţe. Poeţii încearcă să găsească metode de a ajunge la cititor, însă din păcate o fac fără a renunţa la “aere”. Şi atunci publicul se simte încă o dată respins. Nu avem nevoie de zei, avem nevoie de oameni care vor să facă ceva pentru noi, nu avem nevoie de conducători, avem nevoie de indivizi pe care ne putem baza.
O întrebare pe care creatorii de poezie nu şi-o pun aproape niciodată este: are şanse poezia noastră să fie competitivă?
Pentru că, mai ales în momentul în care abordează genuri inedite, creatorul trebuie să se gândească cui se adresează. Videopoemul pare astăzi ceva inedit, dar dacă îl comparăm cu filmul sau cu videoclipul propriu-zis, vom descoperi că este în cel mai bun caz o caricatură. La fel, îi auzi pe creatorii de audiopoeme cum vorbesc despre inspiraţia de a pune versuri pe acorduri muzicale şi nu poţi să nu te gândeşti râzând că asta se face de atâta timp şi se numeşte muzică. Poeţii trebuie să evite alunecarea în ridicol, pentru că aceasta nu mai este de mult atractivă. Roata a fost inventată, nu mai are rost să o facem încă şi încă o dată. Mai ales dacă încercările noastre ies mai prost. Poezia poate să devină produs media, însă dacă vrea să se impună trebuie să devină un produs media bine făcut. Altfel, totul este inutil şi ridicol.
Poetul modern se agaţă încă de teoriile învechite care i-au marcat tinereţea. Pentru a deveni actual, el trebuie să renunţe la vechile “datorii” şi să înceapă să scrie despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Realitatea lui Shakespeare nu este şi realitatea noastră, Matsuo Basho scria despre o altă lume, Pablo Neruda a murit ca un martir într-o societate care încă mai credea în martiri. Noi astăzi avem de înfruntat o altă evidenţă, poate mai puţin atrăgătoare, însă la fel de complexă. Generaţia care trebuie să rezoneze la poemele actuale este generaţia care mănâncă junk-food şi citeşte pentru a se distra între două partide de sex şi o bere. Nu are rost să o condamnăm, pentru că nu este nimic de condamnat. Important este să fii fericit şi nu ceea ce faci pentru a ajunge acolo. Învăţaţi să îi faceţi pe oameni fericiţi şi ei vor dori să stea lîngă voi. Indivizii nu sunt dispuşi să se sacrifice decât foarte rar, şi doar pentru ceea ce iubesc.
Soluţii există. Poezia, dacă acceptă actualitatea, poate deveni o parte integrantă a acesteia. Va fi însă un proces complex şi de durată, pentru că în prezent, poezia nu există din punctul de vedere al majorităţii. Oamenii nu citesc şi nu dau doi bani pe poeţi, aceştia există într-o inutilitate împinsă la extrem. Versurile sunt obsesiile repetate ale creatorilor, în loc să fie simple cuvinte adresate cititorilor. Poeţii vorbesc despre clipe (în timp ce oamenii au deadline-uri), despre dumnezei (în timp ce oamenii văd cum fanaticii atentează din acelaşi motiv la fericirea lor), despre suferinţa proprie (în timp ce oamenii nu ştiu cum să uite de a lor), despre morţi şi îngeri care miros a tei (în timp ce oamenii se gândesc la cum miroase femeia care trece pe lângă ei sau la cum miroase porţia de cartofi prăjiţi), despre suferinţă (în timp ce oamenii vor să iasă cu iubita în oraş), despre şanse ratate (în timp ce oamenii vor să fie învingători). Iată de ce nu ar trebui să ne mire că poezia nu este populară, iată de ce poeţii sunt astăzi elemente neglijabile.
Nu cititorii sunt de vină, ei au învăţat să ceară şi să accepte doar ceea ce se mulează pe dorinţele lor. Poeţii trebuie să se desprindă de vechile obsesii, să renunţe la turnul de fildeş. Da, protecţia călduţă a acestuia apare de multe ori ca o perspectivă extraordinară, însă ea amăgeşte. Este uşor să nu faci nimic găsind scuze, este uşor să arunci vina asupra celorlalţi. În scurt timp însă totul se termină şi descoperim că nu existăm, în scurt timp înţelegem că viaţa noastră este inutilă.
Poezia trebuie să mizeze pe sentiment, poezia trebuie să ne ofere emoţii. Cititorii s-au plictisit de poeţi impotenţi. Vremea masturbărilor triste a apus în poezie. Astăzi, vrem să vedem vigoare, vrem să vedem sentimente în care să ne regăsim. Avem nevoie de o poezie de corazon care să nu uite din când în când de cojones. O sete de viaţă pe care să o putem savura în doze din ce în ce mai mari, o poezie în continuă mişcare care să existe pentru noi şi numai pentru noi!
Poezia modernă trebuie să lupte pentru a-şi câştiga o poziţie. Spre dezamăgirea “rataţilor profesionişti”, nimeni nu mai oferă astăzi cadouri, mila nu mai e de mult cool. Lumea aparţine învingătorilor şi trebuie să luptăm pentru fiecare clipă de fericire. Poezia poate sau nu să ofere fericire, poate să atragă cititori, sau poate să se zbată în continuare în mocirlă. Totul depinde de creator şi de cât de mult înţelege acesta.
Selecţia naturală funcţionează şi în poezie. Iată de ce învinşii rămân cu discuţiile în timp ce învingătorii culeg laurii. Da, ştim, ştim, aceştia înţeapă, dar, pentru că “tinerii ăştia depravaţi doresc sânge”, lumea arată bine.
Poeţii trebuie să se adapteze noilor reguli. Este singura şansă. Altfel, ei se pot resemna, pot rămâne damnaţi pentru totdeauna. Să nu se revolte însă atunci când un tânăr, ”forgeting all about his so called grace”, le va închide cartea, “in your face!”.
Petre FLUERASU
Text lecturat la Cenaclul de Seara din 14.07.2007
duminică, 1 iulie 2007
Anne Marie Bejliu
Sunet de piatră
În clopot de piatră
răsună trecutul.
Prezentul frământă
arcuri de sunet.
Iau forma tăcerii
căutând infinitul
şi frunzele stei
spre cer se aruncă.
În salturi ce par a fi
zboruri mărunte,
regăsim libertatea cuvântului
frântă.
Din clopot de piatră
răsună chemarea
spre viaţă sau moarte
Unite contururi
de umbre şi şoapte...
Cuţitul taie adânc
Printre degete,
cremene arsă de firave flăcări
alunecă tandru,
înfiorându-mi gândul.
Cuţitul taie adânc
cuvintele nerostite.
Un vârf dispare în sensuri...
Altul, bate tacticos clapele durerii.
Aşterne cenuşa pe pietrele uitate de izvor.
Pedepsite sunt, de lumină...
Una câte una se adună în cerc.
Frânt arc, luat de ape,
înrobeşte iubirea în adâncuri.
O frunză împleteşte nervurile toamnei
în ritmul iluziilor.
Părăsesc dorul pe o creangă de măr.
Uit moartea în cornul lunii...
Plec să-mi aprind ţigara de iarnă.
Aleg ritmul singuraticului trunchi.
Îi număr inelele...
Impas
Sufletul meu
a uitat să mai scrie
versuri.
L-am împins spre focul
de mii de ani aprins
într-un ciob de vis...
E timid acum
şi paşii îl dor.
Are degetele
umflate de gânduri.
de idei,
de frunze agăţate haotic,
ruginind greu...
Din când în când
pocneşte un mugur
şi speranţa
cântă melodia siguranţei.
Iluzie optică,
bucuria strănută.
Printre buzele cărnoase
izbucneşte câte o floare
de colţ,de clipă...
Cerne rouă cerul.
Sita e spartă şi viaţa alunecă grăbită
printre lumini, umbre, crengi...
Să ating luna o clipă...
Armonie să fur
printre genele umede.
Pleoapele să o mângâie
încet, încet...
Descântă-mi…
Descântă-mi gândul!
Va striga lumii că eşti piatră...
Fericit, vei lua raza lunii
o vei păstra o clipă în palmă şi,
mi-o vei dărui
împreună cu ciobul de sticlă...
Care? Cum?
Nu mai ştii că fericirea
se clădeşte
pe vinele colorate din sticlă?
Din cioburi de lumină şi ferestre de durere.
Nu mă păcăleşte strălucirea.
E trecătoare.
Când lumina fuge în interiorul humei,
ciobul devine doar o pată,
cu reflexe cenuşii.
Atunci ziua rămâne noapte şi noaptea, zi.
Intră! E liber!
Dar scoate pantofii de dans.
În miez se poartă pasul liber...
Alege ritmul!
Sau, dacă vrei,
urmează sunetul mut.
Sau poate,
creşterea sămânţei de iubire
te va adormi sau calma...
Nu contează!
Armonie să fie.
Descântă-mi gândul!
Va adormi odată cu tine
în braţele muntelui
rostogolind idei
pe panta visurilor.
Liber vei fi,
învăluit în lumină...
Inutilitate
Să stai să priveşti
un spaţiu închis
între ziduri înalte
fără ecou...
Să asculţi
trosnind în colţuri
ideile
şi să pleci,
trântind în umbre
speranţa...
Visul închis în palme
furios,
izbucneşte în sunete clare.
Cauţi să furi
sentimentele false
scrise în forme ciudate
pe fiecare rostogolire
a orelor,
a secundelor de singurătate.
Apăsătoare viaţă...
Apăsătoare dorinţă de pierdere
în nisipul cuvintelor.
Un dor de-a pleca
te cuprinde
în fulgerări de lacrimi.
Miroase a carne de înger
cu aripi tăiate uniform.
Scaunul tace
iar degetele amorţite
înşiră pe aţa vidului
locurile neştiute
unde tu,
formă fără contur
vei ajunge poate,
într-o zi...
Libertatea de-a fi
Rostogolindu-se-n larg
sunetul creşte
odată cu undele mării
înghiţit de tăcere.
Te pierzi infinit
într-un spaţiu prea strâmt.
Izbucneşti simfonie
în albii imense...
Libertatea de-a fi,
vuietul apei atingând
pentru un vârf,
focul nestins
al luminii prea albe...
Într- o clipă te stingi,
ruşinat te ascunzi
printre umede fire
ca apoi să revii
mângâiere sau tunet.
Până când
Până când lumina
va uita să mă uite,
voi fi piatră învelită de sărutul apei.
Până când apa
va uita să mă uite,
voi fi nisipul umed călcat de paşii tăi.
Până când
vom uita să uităm,
ne vom fi
picături de ceară străbătându-ne în cuvinte.
Până când sunetul
va uita să mă uite,
voi fi vibraţia gândului tău.
O simplă alunecare în alt cer...
Când mă vei fi uitat,
să nu te uiţi...
la conturul îndepărtării mele.
Nu mă voi întoarce să te uit.
Voi uita pur şi simplu...
Până la urmă…
Ziua,
fântâna îmi citeşte privirea.
Triste clipe
se adună
în jurul straturilor de piatră.
Furate bucăţi
rotund aşezate în trupul ei...
Ziduri.
Ziduri de piatră
ucisă, înviată de limpede apă
şi...eu.
Eu?
Un stei special
amenajat cu braţe
cerşind picături de viaţă,
uniform destrămate
în conice vase de lut.
Aspre lumini
varsă cerul
în conturul de piatră.
Şi piatră
rămâne cuvântul
în buza secundei.
Acelaşi sens.
Mereu acelaşi sens
jucat,
pe acoperişul de tablă
încins de apus.
Acelaşi joc.
Darabana minciunilor
dansând ritmul
învechitelor temeri...
O singurătate , a doua singurătate
şi poate,
regăsire...
Eu,tu…
O întrebare nerostită
lăsa zeilor
libertatea mândriei.
Eu,tu,
două nimicuri
împletind un simplu strigăt.
Bucuria unei secunde
se înălţa stupid
ca un ştreang cu funii de mătase.
Coboram eu,urcai tu…
Mereu nesătui
de minciuna iubirii
sufocate de aerul greu al visurilor.
Două poduri, nu unul,
creştea între noi...
Eu visam paşii trecutului.
Fine amăgiri de tandreţe.
Tu chiar măsurai paşii prezentului,
până la muchia disperării mele
apoi,
săreai peste amănunte.
Într-o clipă erai departe...
Ştiu doar că...
Simt iubirea
piatră ascuţită alunecând
odată cu lumina...
Rotunjeşte sufletul
în trepte adânci.
Spiritul fuge spre înalt,
clopot stingând lent tăcerile.
Bătaie prelungă aduce simţirii
oglinda opacă
a adevărului sec.
Arunc falsităţii
haina zâmbetului.
Dezvelesc visul
deschizând poarta cerului...
Odată,
vei ajunge nor alb
conturând
sensul adevăratei iubiri...
Imposibila înălţare
Alunec în sunetele
desuet atingând
limitele existenţei...
Scurg ultimile forme aspre
ale gândului.
Arunc inerţiei strigătul
sumbrelor trăiri.
Învelesc timpul
în ceara lumânărilor stinse.
Iubesc pietrele râului
în forma perfectă a zbaterilor...
Inutile frământări descopăr
în luminile rampei.
Scena se umple de esenţe.
Ameţesc.
Zâmbesc nălucirilor,
în unghiurile
imposibilelor idei de înălţare.
Salut cerul.
Închid poarta albastră
şi mă retrag cuminte
în cutia în care,
doar palmele
îmi aduc fericirea.
Să mint?
Impasibile gesturi
alunecând în liniştea gândului
Dezgheţări repetate ale durerii...
În braţe simt lumina
amorţind încheieturile.
Întind palmele
să-ţi caut invizibila aură.
Eşti prea departe
să te aud, să te simt.
Acum geamătul surd al iubirii
încetineşte răsuflarea.
Se stinge o clipă de înălţare.
Se aprinde focul lăuntricelor frământări.
Nu e supărare, nu!
E doar amar
presărat în fade lovituri
abia resimţite uneori...
Alteori bici
plesnind echilibrul precar al lumânărilor
din nisipul clipelor de bucurie.
Tac.
Nu vreau să spulber bruma de fericire
a secundelor glasului tău
alunecând speranţă în inima mea.
Nu vreau să tulbur izvorul prieteniei...
Lumina îmi poartă mereu paşii
în preajma ta.
O las să-mi cuprindă blând chipul,trupul,braţele...
Să izbucnească şuvoi de fericire
spre contururile aşternute de gânduri curate.
O linişte nesfârşită lasă în urmă...
Fără umbre,fără pete cenuşii îngheţate,
arse în flacăra verde
a neputinţei.
Aproape departe
Ca o lumină simţeam
umbra timpului
alunecând mângâiere.
Uneori greşeam şi simţeam
durere.
Alteori,
înfăşuram podoabele secundelor
de fericire,
în ploi.
Una câte una,
lacrimile lor
ştergeau căile nebătute
ale destinului.
Prin coama lor,
pădurile simţeau
vântul schimbărilor
ca o plesnitură de bici.
Printre crăpături,singură,
strecuram
bucuria glasului.
Îmi strigam patimile...
Iubirea aştepta mereu
plină de esenţele
fericirii sau durerii.
Clipele se împleteau singure
în miezul fiinţei,
în miezul lacrimilor,
în mijlocul rugăciunilor
alunecând
în şi spre cerul
ascuns undeva
în sufletul meu...
Rămâneam mereu
Eu şi Lumina
"Mine" era doar umbra...
În derivă
Mă voi scurge tăcere
în firul profund
al neliniştilor mele.
Pe calea luminii
voi regăsi
adâncitele sensuri ale Eu-lui meu.
Singurătatea este unic ţărm
iar iubirea,
o iluzie cu rădăcini prea lungi
ca să o pot cuprinde...
Simt teamă
şi frigul mă înconjură nemilos.
Devin sămânţă în locuri neştiute
aruncată de clipe.
Înfloresc în aer
iar tulpina încovoiată de visuri
abia mai susţine corola.
Să mă pierd?
Să mă arunc în uitare?
Să prind picătura de ploaie
sau falsele culori ale fericirii
dăruite odată de răsărit?
Să rămân sau să plec neştiută de nimeni?
Poate într-o zi,
mă vei regăsi pe un dâmb de nisip
şi vei încerca
să mă redescoperi...
Îmi vei pune un nume.
Voi râde ştiindu-te atât de bine...
Tu,
nu vei recunoaşte glasul meu
şi vei relua jocul sunetelor.
Vom vorbi altă limbă.
Cea a omului şi a florii.
Odată albastră,odată albă...
Acum,
galben trandafir.
În derivă...
Vei admira parfumul meu
şi poate,
înclinarea plină de eleganţă a corolei.
Îţi voi spune adio,
când degetele tale
vor aluneca blând pe tulpină,
zdrobind la plecare
şi ultimii spini.
Un cuvânt abia susurat
va rămâne încrustat
pe o frunză...
Textele lecturate in Cenaclul de Seară - 30iunie2007
În clopot de piatră
răsună trecutul.
Prezentul frământă
arcuri de sunet.
Iau forma tăcerii
căutând infinitul
şi frunzele stei
spre cer se aruncă.
În salturi ce par a fi
zboruri mărunte,
regăsim libertatea cuvântului
frântă.
Din clopot de piatră
răsună chemarea
spre viaţă sau moarte
Unite contururi
de umbre şi şoapte...
Cuţitul taie adânc
Printre degete,
cremene arsă de firave flăcări
alunecă tandru,
înfiorându-mi gândul.
Cuţitul taie adânc
cuvintele nerostite.
Un vârf dispare în sensuri...
Altul, bate tacticos clapele durerii.
Aşterne cenuşa pe pietrele uitate de izvor.
Pedepsite sunt, de lumină...
Una câte una se adună în cerc.
Frânt arc, luat de ape,
înrobeşte iubirea în adâncuri.
O frunză împleteşte nervurile toamnei
în ritmul iluziilor.
Părăsesc dorul pe o creangă de măr.
Uit moartea în cornul lunii...
Plec să-mi aprind ţigara de iarnă.
Aleg ritmul singuraticului trunchi.
Îi număr inelele...
Impas
Sufletul meu
a uitat să mai scrie
versuri.
L-am împins spre focul
de mii de ani aprins
într-un ciob de vis...
E timid acum
şi paşii îl dor.
Are degetele
umflate de gânduri.
de idei,
de frunze agăţate haotic,
ruginind greu...
Din când în când
pocneşte un mugur
şi speranţa
cântă melodia siguranţei.
Iluzie optică,
bucuria strănută.
Printre buzele cărnoase
izbucneşte câte o floare
de colţ,de clipă...
Cerne rouă cerul.
Sita e spartă şi viaţa alunecă grăbită
printre lumini, umbre, crengi...
Să ating luna o clipă...
Armonie să fur
printre genele umede.
Pleoapele să o mângâie
încet, încet...
Descântă-mi…
Descântă-mi gândul!
Va striga lumii că eşti piatră...
Fericit, vei lua raza lunii
o vei păstra o clipă în palmă şi,
mi-o vei dărui
împreună cu ciobul de sticlă...
Care? Cum?
Nu mai ştii că fericirea
se clădeşte
pe vinele colorate din sticlă?
Din cioburi de lumină şi ferestre de durere.
Nu mă păcăleşte strălucirea.
E trecătoare.
Când lumina fuge în interiorul humei,
ciobul devine doar o pată,
cu reflexe cenuşii.
Atunci ziua rămâne noapte şi noaptea, zi.
Intră! E liber!
Dar scoate pantofii de dans.
În miez se poartă pasul liber...
Alege ritmul!
Sau, dacă vrei,
urmează sunetul mut.
Sau poate,
creşterea sămânţei de iubire
te va adormi sau calma...
Nu contează!
Armonie să fie.
Descântă-mi gândul!
Va adormi odată cu tine
în braţele muntelui
rostogolind idei
pe panta visurilor.
Liber vei fi,
învăluit în lumină...
Inutilitate
Să stai să priveşti
un spaţiu închis
între ziduri înalte
fără ecou...
Să asculţi
trosnind în colţuri
ideile
şi să pleci,
trântind în umbre
speranţa...
Visul închis în palme
furios,
izbucneşte în sunete clare.
Cauţi să furi
sentimentele false
scrise în forme ciudate
pe fiecare rostogolire
a orelor,
a secundelor de singurătate.
Apăsătoare viaţă...
Apăsătoare dorinţă de pierdere
în nisipul cuvintelor.
Un dor de-a pleca
te cuprinde
în fulgerări de lacrimi.
Miroase a carne de înger
cu aripi tăiate uniform.
Scaunul tace
iar degetele amorţite
înşiră pe aţa vidului
locurile neştiute
unde tu,
formă fără contur
vei ajunge poate,
într-o zi...
Libertatea de-a fi
Rostogolindu-se-n larg
sunetul creşte
odată cu undele mării
înghiţit de tăcere.
Te pierzi infinit
într-un spaţiu prea strâmt.
Izbucneşti simfonie
în albii imense...
Libertatea de-a fi,
vuietul apei atingând
pentru un vârf,
focul nestins
al luminii prea albe...
Într- o clipă te stingi,
ruşinat te ascunzi
printre umede fire
ca apoi să revii
mângâiere sau tunet.
Până când
Până când lumina
va uita să mă uite,
voi fi piatră învelită de sărutul apei.
Până când apa
va uita să mă uite,
voi fi nisipul umed călcat de paşii tăi.
Până când
vom uita să uităm,
ne vom fi
picături de ceară străbătându-ne în cuvinte.
Până când sunetul
va uita să mă uite,
voi fi vibraţia gândului tău.
O simplă alunecare în alt cer...
Când mă vei fi uitat,
să nu te uiţi...
la conturul îndepărtării mele.
Nu mă voi întoarce să te uit.
Voi uita pur şi simplu...
Până la urmă…
Ziua,
fântâna îmi citeşte privirea.
Triste clipe
se adună
în jurul straturilor de piatră.
Furate bucăţi
rotund aşezate în trupul ei...
Ziduri.
Ziduri de piatră
ucisă, înviată de limpede apă
şi...eu.
Eu?
Un stei special
amenajat cu braţe
cerşind picături de viaţă,
uniform destrămate
în conice vase de lut.
Aspre lumini
varsă cerul
în conturul de piatră.
Şi piatră
rămâne cuvântul
în buza secundei.
Acelaşi sens.
Mereu acelaşi sens
jucat,
pe acoperişul de tablă
încins de apus.
Acelaşi joc.
Darabana minciunilor
dansând ritmul
învechitelor temeri...
O singurătate , a doua singurătate
şi poate,
regăsire...
Eu,tu…
O întrebare nerostită
lăsa zeilor
libertatea mândriei.
Eu,tu,
două nimicuri
împletind un simplu strigăt.
Bucuria unei secunde
se înălţa stupid
ca un ştreang cu funii de mătase.
Coboram eu,urcai tu…
Mereu nesătui
de minciuna iubirii
sufocate de aerul greu al visurilor.
Două poduri, nu unul,
creştea între noi...
Eu visam paşii trecutului.
Fine amăgiri de tandreţe.
Tu chiar măsurai paşii prezentului,
până la muchia disperării mele
apoi,
săreai peste amănunte.
Într-o clipă erai departe...
Ştiu doar că...
Simt iubirea
piatră ascuţită alunecând
odată cu lumina...
Rotunjeşte sufletul
în trepte adânci.
Spiritul fuge spre înalt,
clopot stingând lent tăcerile.
Bătaie prelungă aduce simţirii
oglinda opacă
a adevărului sec.
Arunc falsităţii
haina zâmbetului.
Dezvelesc visul
deschizând poarta cerului...
Odată,
vei ajunge nor alb
conturând
sensul adevăratei iubiri...
Imposibila înălţare
Alunec în sunetele
desuet atingând
limitele existenţei...
Scurg ultimile forme aspre
ale gândului.
Arunc inerţiei strigătul
sumbrelor trăiri.
Învelesc timpul
în ceara lumânărilor stinse.
Iubesc pietrele râului
în forma perfectă a zbaterilor...
Inutile frământări descopăr
în luminile rampei.
Scena se umple de esenţe.
Ameţesc.
Zâmbesc nălucirilor,
în unghiurile
imposibilelor idei de înălţare.
Salut cerul.
Închid poarta albastră
şi mă retrag cuminte
în cutia în care,
doar palmele
îmi aduc fericirea.
Să mint?
Impasibile gesturi
alunecând în liniştea gândului
Dezgheţări repetate ale durerii...
În braţe simt lumina
amorţind încheieturile.
Întind palmele
să-ţi caut invizibila aură.
Eşti prea departe
să te aud, să te simt.
Acum geamătul surd al iubirii
încetineşte răsuflarea.
Se stinge o clipă de înălţare.
Se aprinde focul lăuntricelor frământări.
Nu e supărare, nu!
E doar amar
presărat în fade lovituri
abia resimţite uneori...
Alteori bici
plesnind echilibrul precar al lumânărilor
din nisipul clipelor de bucurie.
Tac.
Nu vreau să spulber bruma de fericire
a secundelor glasului tău
alunecând speranţă în inima mea.
Nu vreau să tulbur izvorul prieteniei...
Lumina îmi poartă mereu paşii
în preajma ta.
O las să-mi cuprindă blând chipul,trupul,braţele...
Să izbucnească şuvoi de fericire
spre contururile aşternute de gânduri curate.
O linişte nesfârşită lasă în urmă...
Fără umbre,fără pete cenuşii îngheţate,
arse în flacăra verde
a neputinţei.
Aproape departe
Ca o lumină simţeam
umbra timpului
alunecând mângâiere.
Uneori greşeam şi simţeam
durere.
Alteori,
înfăşuram podoabele secundelor
de fericire,
în ploi.
Una câte una,
lacrimile lor
ştergeau căile nebătute
ale destinului.
Prin coama lor,
pădurile simţeau
vântul schimbărilor
ca o plesnitură de bici.
Printre crăpături,singură,
strecuram
bucuria glasului.
Îmi strigam patimile...
Iubirea aştepta mereu
plină de esenţele
fericirii sau durerii.
Clipele se împleteau singure
în miezul fiinţei,
în miezul lacrimilor,
în mijlocul rugăciunilor
alunecând
în şi spre cerul
ascuns undeva
în sufletul meu...
Rămâneam mereu
Eu şi Lumina
"Mine" era doar umbra...
În derivă
Mă voi scurge tăcere
în firul profund
al neliniştilor mele.
Pe calea luminii
voi regăsi
adâncitele sensuri ale Eu-lui meu.
Singurătatea este unic ţărm
iar iubirea,
o iluzie cu rădăcini prea lungi
ca să o pot cuprinde...
Simt teamă
şi frigul mă înconjură nemilos.
Devin sămânţă în locuri neştiute
aruncată de clipe.
Înfloresc în aer
iar tulpina încovoiată de visuri
abia mai susţine corola.
Să mă pierd?
Să mă arunc în uitare?
Să prind picătura de ploaie
sau falsele culori ale fericirii
dăruite odată de răsărit?
Să rămân sau să plec neştiută de nimeni?
Poate într-o zi,
mă vei regăsi pe un dâmb de nisip
şi vei încerca
să mă redescoperi...
Îmi vei pune un nume.
Voi râde ştiindu-te atât de bine...
Tu,
nu vei recunoaşte glasul meu
şi vei relua jocul sunetelor.
Vom vorbi altă limbă.
Cea a omului şi a florii.
Odată albastră,odată albă...
Acum,
galben trandafir.
În derivă...
Vei admira parfumul meu
şi poate,
înclinarea plină de eleganţă a corolei.
Îţi voi spune adio,
când degetele tale
vor aluneca blând pe tulpină,
zdrobind la plecare
şi ultimii spini.
Un cuvânt abia susurat
va rămâne încrustat
pe o frunză...
Textele lecturate in Cenaclul de Seară - 30iunie2007
duminică, 17 iunie 2007
Violeta Stika
CARPE DIEM!
Un greier cam şui
Umbla hai-hui
Printre flori in balcon ..
Şi fredona cam aşa..
"Carpe Diem, Carpe Diem..."
Eu neştiind
limba greierească,
L-am dus în iarbă
Să mai crească..
Iar el nebun,
A dat un tun
Pe alt balcon ..
Nici până azi ..n-am înteles,
De ce puştii de la şapte
Petrec noapte de noapte ?
O LACRIMĂ ÎN GÂND
Ce poţi să spui in noaptea
Când totul te doboară
Şi parcă cerul lumii
Pe tine a căzut ?
Ce poţi să spui, când toate
Se pare c-au fost spuse
Si parcă, dintre toate,
Nimic n-a fost crezut?
Ce poţi să dai tu lumii,
Când toate-au fost pierdute,
In lumi pe care gândul
Nu poate să le stie ?
Ce poţi să dai tu zilei,
Când toate se destramă
Şi vechea alergare
O ia de la-nceput ?
Ce poţi să dai tu serii ,
Când dorul te-nconvoaie
Şi un amurg răsare
În clipe ce au trecut ?
Ce poţi să ceri tu nopţii,
Când toate-au să te doară
Şi stelele-s vândute
Pe pulbere de vis ?
Când zorii or să vină
Peste pământul nins,
Ce spui şi dai vor fi doar
O lacrimă senina.
OGLINDA RĂSTURNATĂ
Dacă stai vertical, dai cu fruntea de cer,
Şi ca într-un miracol toate visele pier.
Dacă stai aplecat ,dai cu fruntea de ape ,
Şi de cerbii bătrâni ce-au venit să se-adape.
Dacă stai în genunchi, dai cu fruntea de pietre,
Ce-ai să crezi că sunt stele între unde strivite,
Dacă stai vertical, ai să afli curând
Cum un vis, poate fi o sclipire de gând.
Dacă stai... oare cine sa-ţi spună să ştii
Cum să dai vamă vieţii printre clipe târzii ?
Sa poţi trece de ape şi de pietrele ei ?
Dacă stai vertical totuşi, şti-vei ce vrei.
ŞI GATA
Şi gata ..
Visele se opresc aici..
Se duc să doarmă puţin ,
Pâna când totul va fi uitat.
Şi când se vor trezi …
Nu o vor lua de le capăt.
Vor merge poate
Prin freamatul clipelor
Şi pe aripi de pasăre
Dincolo de lume
Şi de cer .
DOR DE VISE...
Eşti dorul meu de dor de toamnă
Şi dor de ce-aş fi vrut să fiu
De aş dori şi mi-ar fi teamă
De dor, în ceasul cel târziu.
Eşti dorul meu pentru cuvânt
Ce nerostit imi stă sub pleoape.
Eşti dorul meu...Ascuns în gând ..
Eşti dorul meu de vise date .
ŞI NINGE…
Şi ninge..
Cu flori de castani
Sau fulgi de zăpadă?
Şi ninge..
Peste gândul meu
Pierdut hoinar,
Scăpat din timp
În clipa ce-o să vină.
Şi ninge….
Peste gândul nerostit
În clipa ce-a trecut.
TEAMĂ
Şi luăm lumina ,dar uităm s-o dăm,
Chiar de ulciorul este plin de stele .
Sau, ne e teamă sa n-o bea în treacăt ,
Un însetat de taine efemere.
Şi suntem zei şi poate neputinţă,
În unda strălucirii din adânc.
Dăm viaţa, pe o clipă fără nume ,
Şi ne-nchinăm la dorul de cuvânt.
Şi de-am să fur o clipă veşniciei
Ca un tâlhar la margine de drum,
Tot teama mă va-ntoarce tremurând.
În dor de dor, peste dorinţa vie,
CITAT
Marin Sorescu a existat.
Dar a plecat
Să mai dea gândurile …
Lăsând nerăspunsă întrebarea
’’Ce-ai lua cu tine dacă?”…
Îl caut intre Rai si Iad,
Pe sub stelele clipind
Peste câmpuri şerpuitoare
spre munţi .
Îl caut…
Printre umbrele nopţii
Ce se furişează
Cu o pictură sub braţ,
În spatele Statuii
Izbită de spuma mării,
Culegându-i lacrimile
de pe piatră.
Marin Sorescu este.
MIRARE
A ars ca o creangă de alun
ratacită într-o pădure plină de brazi,
unde se rostogoleau conuri
mirate de arderea ei :
"de unde atâta tristeţe în cenuşă?"
Texte lecturate la Cenaclul de seară din 16.06.2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Turneu de lansare de carte
Parteneri ADSUM
Proiecte Marca ADSUM
“Eminescu la Mânăstirea Văratec”
Insignă Facebook ADSUM
Facebook Badge CDS
Facebook Badge Revista ZIP
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
BlogRoll
