miercuri, 31 octombrie 2007
Invitaţie la cenaclu
"Cenaclul de Seară"
vă invită la o nouă sesiune ce va avea loc
pe data de 3-noiembrie-2007 orele 17.30
in
R o t o n d a - libera de cercuri
a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi
Robert TOMA
vă invită la o nouă sesiune ce va avea loc
pe data de 3-noiembrie-2007 orele 17.30
in
R o t o n d a - libera de cercuri
a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi
Robert TOMA
Clipa dă sens!
marți, 30 octombrie 2007
Cronica Cenaclului de Seară
Ioan Raţiu
sau momentul cuvântului viu
sau momentul cuvântului viu
Frunza de stejar“M-aplec peste margine:
Nu ştiu – e-a mării, ori a bietului gând?”Lucian Blaga – Un om se-apleacă peste margine
Am scris des în cronicile din ultima vreme despre firesc în literatură. Acel firesc generator de limbaj viu, acel firesc care aduce după sine nu doar starea de polemică ci şi o altă arhitectură a sensurilor şi semnificaţiilor, care să depăşească dimensiunile spaţio-temporale prezente. Firescul clepsidrei răsturnate.
„Omul este suma alcătuită din meditaţie şi exprimare, gândire şi vis”, spunea Gaston Bachelard.
Sâmbătă, 27 octombrie 2007, în Rotonda liberă de cercuri a Muzeului Naţional al Literaturii Române, l-am avut ca invitat pe Ioan Raţiu, conducătorul cenaclului literar Orpheon, gânditor şi poet, herald al esenţelor, cioplitor în piatra literaturii. Ioan Raţiu este unul dintre principalii discipoli ai regretatului om de cultură şi profesor Ion Rotaru şi a demonstrat sâmbătă, nu atât inspiraţie poetică, talent şi supleţe în mânuirea spaţiului lingvistic, cât capacitatea de a controla situaţii de prezentare a unei opere în public.
Ioan Raţiu a prezentat două momente literare: unul al Pregătirii, un autoportret de tinereţe, poezie laică, bine conturată, rotundă, cu efecte imagistice puternice, dar pe care nu a dorit-o comentată, şi un al doilea moment, al Adevărului, compus din psalmi religioşi, gen literar spre care îşi îndreaptă atenţia în prezent.
Pictorul poate reda prin culori şi linii o pădure la vreme de toamnă, muzicianul poate reda acelaşi peisaj într-un lied, dar nicăieri, în nici o artă, vizuală sau nu, nu se va regăsi mai multă diversitate de reacţie decât în scrierea poetului cu har, care îmbină sugestiv, frumos, adevărat şi cu ştiinţă cuvintele, aceste prime instrumente de abstractizare utilizate de om.
Poetul Ioan Raţiu a realizat prin colajul de psalmi prezentat foarte multe corespondenţe vizuale, imagini reprezentând un puternic act sufletesc de credinţă.
Am avut o seară în care am auzit psalmul ca ultimă expresie de sinteză a vieţii. Este interesant de studiat mecanica sufletească a poetului, mutaţiile pe care acesta le produce asupra intelectului, reuşind să transforme imagini comune, fragmente de formalităţi reci, în adânci şi complicate acte sufleteşti de meditaţie şi exprimare.
Ioan Raţiu este una dintre personalităţile vieţii literare actuale, care prin prezenţa şi scrierea sa face un exerciţiu benefic de gândire şi visare, exerciţiu care ar putea fi un manual pentru mai tinerii noştri confraţi în ale scrisului.
Să vedem în cele ce urmează şi opiniile membrilor Cenaclului de Seară.
Florin Iordache, certifică faptul că într-o manifestare de la Muzeul Satului, din data de 31 august 1989, la care au participat şi maeştrii Ion Rotaru şi Valeriu Filimon, Ioan Raţiu primeşte din partea profesorului Ion Rotaru numele de „poet al clipei”. La vârsta de 50 de ani, având o pregătire profesională şi de viaţă foarte diversă, Ioan Raţiu este un personaj interesant, un împământenit al cenaclurilor literare. După părerea lui dom’ Profesor, Raţiu s-a apucat de scris pentru că are multe de comunicat, este un poet şi născut şi făcut. Florin Iordache consideră că „anii internetului au spart barierele de a pune pumnul în gură poeţilor” şi că Raţiu este un poet remarcabil, care merită să fie citit, poezia pe care o scrie fiind sensibilă, imagistică, închegată. De remarcat este şi multilateralitatea talentului lui Ioan Raţiu care este totodată şi artist plastic, grafician de mare talent.
Psalmii aduşi în discuţie, i se par religioşi şi crede că se adresează oamenilor care au făcut din credinţă o profesiune. Îşi pune însă întrebarea dacă aceşti psalmi sunt originali sau prelucrări ai celor din biblie şi lansează auditoriului provocarea de a descifra acest aspect.
Profesoara Floarea Necşoiu, prietenă mai veche a Cenaclului de Seară, prozatoare şi poetă, simte în Psalmi o poezie a marilor nelinişti. Ea consideră că poezia lui Ioan Raţiu nu s-a născut doar din nevoia de comunicare, ci în primul rând din har, care poate deveni expresia nevoii de a comunica, punctul ei de plecare.
Ca gen literar, psalmii sunt o poezie de laudă exclusivă a divinităţii sau o rugă de a fi ajutat.
Tudor Arghezi a scris 16 psalmi, împărţiţi în patru categorii: psalmii prosternării umile, psalmii căutării, psalmii preaslăvirii şi psalmii fricii, dar toţi sunt de natură laică, cu frământările omului de rând. La Ioan Raţiu psalmii sunt de rugăciune, de implorare, total diferiţi şi adună în ei toate frământările, neliniştile, întrebările despre viaţă şi moarte. Conţin multe inserţii din sintagme de rugăciuni şi elemente biblice – dovadă a faptului că poetul crede necondiţionat, iubeşte necondiţionat şi ştie că va primi necondiţionat iertarea. Dintre toţi psalmii citiţi, Psalmul semănătorului este cel la care Floarea Necşoiu a vibrat altfel, l-a simţit altfel.
Este interesant modul în care vorbitoarea – deşi dascăl şi scriitor – îşi exprimă frica de critică literară, nu din cauza valorii textelor scrise cât pentru faptul că aceasta – critica literară – şi-a pierdut demult obiectivitatea. Subscriem acestor idei.
Critica literară, aşa cum a fost iniţiată de M. Kogălniceanu, cel care a pus piatra de temelie, nu ar trebui să aibă nimic cu omul, ci doar cu opera lui. Din păcate, astăzi se face critică la nivel de elitism, lucru nedrept cu adevăraţii creatori. Literatura se produce în cercuri închise în care se pătrunde pe căi ocolite şi din care se iese – am completa noi – la prima nemulţumire exprimată de cei care se învârt mai aproape de centrul cercului.
Oricum, aşa cum a spus profesoara Floarea Necşoiu, „posteritatea va decide pentru noi”.
Alexandru Ciocioi îl ştie pe Ioan Raţiu ca pe un poet care ştie să aşeze cuvântul şi gândul în poezie şi care nu face rabat la calitate, având o sensibilitate aparte. Poemele prezentate depăşesc însă arealul în care Ciocioi îşi paşte caii poeziilor, psalmii nefiind pe măsura gustului său. Este de acord totuşi că Ioan Raţiu a dovedit şi prin psalmi ce înseamnă adevărata poezie. Ioan Raţiu este viu în tot ce face, pentru că ideile sale rămân şi rezonează în cititor. Însă pentru Alexandru Ciocioi Psalmii rămân o nişă a literaturii în care el nu crede.
Ioan Gheorghian, ca practicant al credinţei, confirmă că cel puţin o treime din Biblie sunt texte poetice şi crede că arta trebuie să aducă bucurie. Prieten bun al autorului, el ştie că Ioan Raţiu a scris foarte mult, a fost sincer şi exigent cu sine. Poezia lui din ultima perioadă nu este profană şi a devenit un poet al Bisericii, pe care o şi sprijină. Gheorghian este convins că Biserica îi va binecuvânta cartea. Ioan Raţiu se desparte cu multă dragoste şi nostalgie de clipă, pentru a se îndrepta către poezia religioasă şi arată în acest fel cât de mult îi slujeşte lui Dumnezeu. Ioan Raţiu este un poet cu har, pentru care poezia este chiar vorbirea lui Dumnezeu în sine, o reintrare în starea de armonie, de lumină pierdută.
Lui Ştefan Mardale i se pare că psalmii lui Ioan Raţiu sunt scrişi în spiritul cărţilor religioase, având o construcţie frumoasă, dar trebuie citiţi de mai multe ori şi în intimitate, pentru o mai bună înţelegere.
Dana Banu crede şi ea că poezia religioasă trebuie să fie trăită pentru a o putea scrie. Cu astfel de stări nu poţi să jonglezi şi nu oricine poate să scrie psalmi.
Prietenul nostru Sorin Arbănaşu, care pregăteşte o lansare de carte în viitorul apropiat, este în asentimentul lui Al Ciocioi, văzând în psalmii lui Ioan Raţiu o poezie care se adresează unui număr restrâns de oameni, o poezie pentru sine, pe care nu o poţi citi oricând şi oriunde, în public. Crede că starea de disconfort creată de citirea psalmilor provine din faptul că rostirea Adevărului „a devorat” o mică parte a sufletului nostru, a expus un moment de intimitate. Momentul în care noi, în singurătate şi solitudine ne adresăm lui Dumnezeu.
Psalmii au muzicalitate, sunt bine realizaţi, reiau teme care se regăsesc şi în prima parte de lectură, dar acolo sunt spuse filosofic, incitant pentru mintea noastră. Psalmii, crede Sorin Arbănaşu, sunt prea direcţi şi practic te lasă cu sufletul „dezbrăcat” în faţa Adevărului.
Ariana Ivănescu se bucură că a sosit momentul dezbaterii poeziei religioase în cenaclu, că nu ne limităm la un anumit gen de scriere şi crede că e foarte binevenită aducerea în atenţia auditoriului a bobului de muştar al credinţei.
Crăiţa Şerbănescu, vede in aceste poezii cum dl Ioan Raţiu încercearcă să găsească în sine răspunsuri la întrebările care îi furau liniştea. La un moment dat, acolo l-a regăsit pe Dumnezeu şi odată cu acesta răspunsurile căutate. Această întâlnire a făcut ca agonia căutării să-i fie transformată în extazul împlinirii pe care ne-a împărtăşit-o într-un mod sublim sub forma unor psalmi.
Toţi aceşti psalmi, vor să ne reamintească parcă de Psalmul lui David 17:1-4 în care se spune: "Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu,\ Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul,\ Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu.\ Lăudând voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi.¨
Ioan Raţiu ne împărtăşeşte în final părerile sale despre bătălia pe care o ducem zi de zi cu sensurile cuvântului şi despre barierele ce pot fi depăşite printr-o atitudine pozitivă.
Fiecare are nevoie de acel ‚DA’ – spus cu toată convingerea. Atunci totul e posibil.
Eu cred că Ioan Raţiu reia şi reconsideră nişte motive trecându-le printr-o prismă personală. Poetul este fericitul posesor al unei stări de haos în care încearcă să introducă un sistem complex, cel al credinţei în Dumnezeu, care conform teoriei haosului, ar putea aduce ordine în acest univers ideatic. Momentul adevărului îl întâlneşti de două ori în viaţă: în copilărie când înveţi primele rugăciuni şi ai o credinţă pură, ai prima legătură cu Dumnezeu iar al doilea moment la maturitate când, după experienţe şi suferinţe, reîntâlnirea cu Dumnezeu, naşte o iubire trecută prin filtrul raţiunii, o iubire necondiţionată şi mărturisită.
Acestea fiind zise şi scrise, lăsăm viitorului să decidă valoare psalmilor şi până atunci vă aşteptăm sâmbătă, 3 noiembrie 2007, în Rotonda liberă de cercuri a MNLR, unde va începe proiecutl literar „După şase luni”.
„Omul este suma alcătuită din meditaţie şi exprimare, gândire şi vis”, spunea Gaston Bachelard.
Sâmbătă, 27 octombrie 2007, în Rotonda liberă de cercuri a Muzeului Naţional al Literaturii Române, l-am avut ca invitat pe Ioan Raţiu, conducătorul cenaclului literar Orpheon, gânditor şi poet, herald al esenţelor, cioplitor în piatra literaturii. Ioan Raţiu este unul dintre principalii discipoli ai regretatului om de cultură şi profesor Ion Rotaru şi a demonstrat sâmbătă, nu atât inspiraţie poetică, talent şi supleţe în mânuirea spaţiului lingvistic, cât capacitatea de a controla situaţii de prezentare a unei opere în public.
Ioan Raţiu a prezentat două momente literare: unul al Pregătirii, un autoportret de tinereţe, poezie laică, bine conturată, rotundă, cu efecte imagistice puternice, dar pe care nu a dorit-o comentată, şi un al doilea moment, al Adevărului, compus din psalmi religioşi, gen literar spre care îşi îndreaptă atenţia în prezent.
Pictorul poate reda prin culori şi linii o pădure la vreme de toamnă, muzicianul poate reda acelaşi peisaj într-un lied, dar nicăieri, în nici o artă, vizuală sau nu, nu se va regăsi mai multă diversitate de reacţie decât în scrierea poetului cu har, care îmbină sugestiv, frumos, adevărat şi cu ştiinţă cuvintele, aceste prime instrumente de abstractizare utilizate de om.
Poetul Ioan Raţiu a realizat prin colajul de psalmi prezentat foarte multe corespondenţe vizuale, imagini reprezentând un puternic act sufletesc de credinţă.
Am avut o seară în care am auzit psalmul ca ultimă expresie de sinteză a vieţii. Este interesant de studiat mecanica sufletească a poetului, mutaţiile pe care acesta le produce asupra intelectului, reuşind să transforme imagini comune, fragmente de formalităţi reci, în adânci şi complicate acte sufleteşti de meditaţie şi exprimare.
Ioan Raţiu este una dintre personalităţile vieţii literare actuale, care prin prezenţa şi scrierea sa face un exerciţiu benefic de gândire şi visare, exerciţiu care ar putea fi un manual pentru mai tinerii noştri confraţi în ale scrisului.
Să vedem în cele ce urmează şi opiniile membrilor Cenaclului de Seară.
Florin Iordache, certifică faptul că într-o manifestare de la Muzeul Satului, din data de 31 august 1989, la care au participat şi maeştrii Ion Rotaru şi Valeriu Filimon, Ioan Raţiu primeşte din partea profesorului Ion Rotaru numele de „poet al clipei”. La vârsta de 50 de ani, având o pregătire profesională şi de viaţă foarte diversă, Ioan Raţiu este un personaj interesant, un împământenit al cenaclurilor literare. După părerea lui dom’ Profesor, Raţiu s-a apucat de scris pentru că are multe de comunicat, este un poet şi născut şi făcut. Florin Iordache consideră că „anii internetului au spart barierele de a pune pumnul în gură poeţilor” şi că Raţiu este un poet remarcabil, care merită să fie citit, poezia pe care o scrie fiind sensibilă, imagistică, închegată. De remarcat este şi multilateralitatea talentului lui Ioan Raţiu care este totodată şi artist plastic, grafician de mare talent.
Psalmii aduşi în discuţie, i se par religioşi şi crede că se adresează oamenilor care au făcut din credinţă o profesiune. Îşi pune însă întrebarea dacă aceşti psalmi sunt originali sau prelucrări ai celor din biblie şi lansează auditoriului provocarea de a descifra acest aspect.
Profesoara Floarea Necşoiu, prietenă mai veche a Cenaclului de Seară, prozatoare şi poetă, simte în Psalmi o poezie a marilor nelinişti. Ea consideră că poezia lui Ioan Raţiu nu s-a născut doar din nevoia de comunicare, ci în primul rând din har, care poate deveni expresia nevoii de a comunica, punctul ei de plecare.
Ca gen literar, psalmii sunt o poezie de laudă exclusivă a divinităţii sau o rugă de a fi ajutat.
Tudor Arghezi a scris 16 psalmi, împărţiţi în patru categorii: psalmii prosternării umile, psalmii căutării, psalmii preaslăvirii şi psalmii fricii, dar toţi sunt de natură laică, cu frământările omului de rând. La Ioan Raţiu psalmii sunt de rugăciune, de implorare, total diferiţi şi adună în ei toate frământările, neliniştile, întrebările despre viaţă şi moarte. Conţin multe inserţii din sintagme de rugăciuni şi elemente biblice – dovadă a faptului că poetul crede necondiţionat, iubeşte necondiţionat şi ştie că va primi necondiţionat iertarea. Dintre toţi psalmii citiţi, Psalmul semănătorului este cel la care Floarea Necşoiu a vibrat altfel, l-a simţit altfel.
Este interesant modul în care vorbitoarea – deşi dascăl şi scriitor – îşi exprimă frica de critică literară, nu din cauza valorii textelor scrise cât pentru faptul că aceasta – critica literară – şi-a pierdut demult obiectivitatea. Subscriem acestor idei.
Critica literară, aşa cum a fost iniţiată de M. Kogălniceanu, cel care a pus piatra de temelie, nu ar trebui să aibă nimic cu omul, ci doar cu opera lui. Din păcate, astăzi se face critică la nivel de elitism, lucru nedrept cu adevăraţii creatori. Literatura se produce în cercuri închise în care se pătrunde pe căi ocolite şi din care se iese – am completa noi – la prima nemulţumire exprimată de cei care se învârt mai aproape de centrul cercului.
Oricum, aşa cum a spus profesoara Floarea Necşoiu, „posteritatea va decide pentru noi”.
Alexandru Ciocioi îl ştie pe Ioan Raţiu ca pe un poet care ştie să aşeze cuvântul şi gândul în poezie şi care nu face rabat la calitate, având o sensibilitate aparte. Poemele prezentate depăşesc însă arealul în care Ciocioi îşi paşte caii poeziilor, psalmii nefiind pe măsura gustului său. Este de acord totuşi că Ioan Raţiu a dovedit şi prin psalmi ce înseamnă adevărata poezie. Ioan Raţiu este viu în tot ce face, pentru că ideile sale rămân şi rezonează în cititor. Însă pentru Alexandru Ciocioi Psalmii rămân o nişă a literaturii în care el nu crede.
Ioan Gheorghian, ca practicant al credinţei, confirmă că cel puţin o treime din Biblie sunt texte poetice şi crede că arta trebuie să aducă bucurie. Prieten bun al autorului, el ştie că Ioan Raţiu a scris foarte mult, a fost sincer şi exigent cu sine. Poezia lui din ultima perioadă nu este profană şi a devenit un poet al Bisericii, pe care o şi sprijină. Gheorghian este convins că Biserica îi va binecuvânta cartea. Ioan Raţiu se desparte cu multă dragoste şi nostalgie de clipă, pentru a se îndrepta către poezia religioasă şi arată în acest fel cât de mult îi slujeşte lui Dumnezeu. Ioan Raţiu este un poet cu har, pentru care poezia este chiar vorbirea lui Dumnezeu în sine, o reintrare în starea de armonie, de lumină pierdută.
Lui Ştefan Mardale i se pare că psalmii lui Ioan Raţiu sunt scrişi în spiritul cărţilor religioase, având o construcţie frumoasă, dar trebuie citiţi de mai multe ori şi în intimitate, pentru o mai bună înţelegere.
Dana Banu crede şi ea că poezia religioasă trebuie să fie trăită pentru a o putea scrie. Cu astfel de stări nu poţi să jonglezi şi nu oricine poate să scrie psalmi.
Prietenul nostru Sorin Arbănaşu, care pregăteşte o lansare de carte în viitorul apropiat, este în asentimentul lui Al Ciocioi, văzând în psalmii lui Ioan Raţiu o poezie care se adresează unui număr restrâns de oameni, o poezie pentru sine, pe care nu o poţi citi oricând şi oriunde, în public. Crede că starea de disconfort creată de citirea psalmilor provine din faptul că rostirea Adevărului „a devorat” o mică parte a sufletului nostru, a expus un moment de intimitate. Momentul în care noi, în singurătate şi solitudine ne adresăm lui Dumnezeu.
Psalmii au muzicalitate, sunt bine realizaţi, reiau teme care se regăsesc şi în prima parte de lectură, dar acolo sunt spuse filosofic, incitant pentru mintea noastră. Psalmii, crede Sorin Arbănaşu, sunt prea direcţi şi practic te lasă cu sufletul „dezbrăcat” în faţa Adevărului.
Ariana Ivănescu se bucură că a sosit momentul dezbaterii poeziei religioase în cenaclu, că nu ne limităm la un anumit gen de scriere şi crede că e foarte binevenită aducerea în atenţia auditoriului a bobului de muştar al credinţei.
Crăiţa Şerbănescu, vede in aceste poezii cum dl Ioan Raţiu încercearcă să găsească în sine răspunsuri la întrebările care îi furau liniştea. La un moment dat, acolo l-a regăsit pe Dumnezeu şi odată cu acesta răspunsurile căutate. Această întâlnire a făcut ca agonia căutării să-i fie transformată în extazul împlinirii pe care ne-a împărtăşit-o într-un mod sublim sub forma unor psalmi.
Toţi aceşti psalmi, vor să ne reamintească parcă de Psalmul lui David 17:1-4 în care se spune: "Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu,\ Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul,\ Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu.\ Lăudând voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi.¨
Ioan Raţiu ne împărtăşeşte în final părerile sale despre bătălia pe care o ducem zi de zi cu sensurile cuvântului şi despre barierele ce pot fi depăşite printr-o atitudine pozitivă.
Fiecare are nevoie de acel ‚DA’ – spus cu toată convingerea. Atunci totul e posibil.
Eu cred că Ioan Raţiu reia şi reconsideră nişte motive trecându-le printr-o prismă personală. Poetul este fericitul posesor al unei stări de haos în care încearcă să introducă un sistem complex, cel al credinţei în Dumnezeu, care conform teoriei haosului, ar putea aduce ordine în acest univers ideatic. Momentul adevărului îl întâlneşti de două ori în viaţă: în copilărie când înveţi primele rugăciuni şi ai o credinţă pură, ai prima legătură cu Dumnezeu iar al doilea moment la maturitate când, după experienţe şi suferinţe, reîntâlnirea cu Dumnezeu, naşte o iubire trecută prin filtrul raţiunii, o iubire necondiţionată şi mărturisită.
Acestea fiind zise şi scrise, lăsăm viitorului să decidă valoare psalmilor şi până atunci vă aşteptăm sâmbătă, 3 noiembrie 2007, în Rotonda liberă de cercuri a MNLR, unde va începe proiecutl literar „După şase luni”.
Clipa dă sens!
Al dumneavoastră,Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor
joi, 25 octombrie 2007
Invitaţie la cenaclu
Vă invităm la o nouă sesiune
a "Cenaclului de Seară"
pe data de 27-octombrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi
Ioan RAŢIU
a "Cenaclului de Seară"
pe data de 27-octombrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi
Ioan RAŢIU
Clipa dă sens!
miercuri, 24 octombrie 2007
Cronica cenaclului
Florin IORDACHE
sau manifest pentru libertatea cuvintelor
sau manifest pentru libertatea cuvintelor
Frunza de stejar a Cenaclului de Seară din 20.10.2007
“- Unde erai când s-a-mpărţit pământul?
- La tine eram! Zise poetul. Ochiul meu ţintea la faţa ta şi urechea mea la armonia cerurilor... Iartă sufletului care, îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământeşti.”
(I.L.Caragiale – Din partea poetului)
Prieteni vă spun: cine n-are Florin Iordache la cenaclu, să-şi inventeze! Nouă ne-a zâmbit literatura pe 9 decembrie 2006, când în Blue Jack a venit pentru prima dată la Cenaclul de Seară, dom’ Profesor. Încă de la primele noastre întâlniri cu poezia lui Florin Iordache, cu fragmentele de dramaturgie sau proză, am observat un acut simţ al ironiei, o mişcare imprevizibilă a situaţiilor, o avalanşă de subtilităţi, toate plecate dintr-o realitate concretă, toate orchestrate cu luciditate de un bun mânuitor al cuvântului scris.
Sâmbătă, 20 octombrie 2007, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, Florin Iordache ne-a prezentat acelaşi lup dar cu altă coafură. Dom’ Profesor este în esenţă un foarte bun dramaturg şi prozator, dar fiind în acelaşi timp cadru didactic universitar, simte nevoia „universalităţii”, drept care caută şi în carul cu fân al poeziei, consemnând în versuri aceleaşi frământări şi nemulţumiri generate de jocurile politice ale vremurilor pe care le trăieşte şi le trăim. Sabie cu mai mult de două tăişuri, Florin Iordache, a prezentat sâmbătă un calup de poezii care acoperă o arie foarte largă de idei şi forme de exprimare, plecând de la rondel, trecând prin cvinarii în poemul „De toamnă” şi terminând cu versul alb. Cu excepţia poeziei „Blondel, frumoasa infractoare”, celelalte poeme sunt manifeste ale realităţii, Florin Iordache putând fi cu uşurinţă catalogat un analist fin suferind de ironie acută. Sensibilizat de problemele noastre şi ţipând în locul nostru, autorul nu ezită să-şi exprime opiniile, să sintetizeze durerile de grup şi să arate fără menajamente cu degetul cuvântului tarele unei societăţi aflate în tranziţie in(de)finită.
„Bă, ce toamnă nemaipomenită / cu frunze gălbejite / de hepatite vegetale... / [...] cu cerşetori pe străzi... / vorba lui Arghezi / poeţi, puţin vă pasă / că se-nmulţiră căcărezii”
Peisaje şocante, vocabular bogat, imaginaţie asociativă puternică, iată o parte din reţeta necesară oricărui scriitor care doreşte să devină un vârf de lance al timpurilor sale. Pentru că de departe Florin Iordache este un autor care transformă realităţile în mijlocul cărora trăim în subiecte de uz general, cu caracter moralizator şi insistă, fără să plictisească, pe tema patriotismului, temă evitată ostentativ de scriitorii tineri şi foarte tineri. Român până în măduva oaselor, poetul Florin Iordache este un dramaturg, un prozator mare şi un actor talentat, dar mai ales este primul dintr-un lung şir de manifestanţi pentru libertatea cuvintelor.
Ioan Raţiu începe discursul critic subliniind că Florin Iordache este şi va rămâne un om de cultură. În poemele dezbatere pe care le-a prezentat el dă dovadă de o tenacitate formidabilă, continuând să cucerească reduta poetică pe care o tot atacă de mai bine de trei decenii. Florin Iordache nu pune mare preţ pe cuvânt, nu îl interesează rafinamentul poetic, trece relativ uşor de la forma fixă la vers liber, fără efort. Se înverşunează să încarce poemele cu evenimente, evenimentele cu doze poetice, creează un amalgam din care morala trebuie să izbândească. Se lasă dus de nişte forme care uneori nu sunt tocmai poetice, dar nu deranjează, întrucât urmăreşte un alt scop. N-a fost niciodată nepăsător cu ceea ce s-a întâmplat în România, e un cronicar. Aspecte aparent nesemnificative l-au determinat să scrie. Autorul este greu de încorsetat într-o micuţă caracterizare, a spus întotdeauna lucrurilor pe nume, în teatru, în proză – forme de redare a evenimentelor care i se potrivesc mănuşă, iar în poezie se zbate să câştige o luptă.
Salvarea vine de la faptul că poezia nu are o definiţie. Multe dintre poeme sunt ideatice, cu teme variate puse în dezbatere, acesta fiind tributul pe care Florin îl lasă pe tărâmul literar. Ioan Raţiu demonstrează consecvenţa formei cu care autorul îşi prezintă combustibilul intern, citind un poem mai vechi (din 1994) al acestuia – „Doamne, ce multă trădare” – poem scris în acelaşi stil inconfundabil.
Alexandru Ciocioi sugerează că Florin Iordache nu e nici poet, nici dramaturg, e mai degrabă un cronicar al vremurilor noastre. El nu vrea să cucerească pe nimeni cu versurile sale. Are conştiinţa curată şi dreaptă. Grai de pamfletar. Sunt insule de poezie unde miroase a Adrian Păunescu, a Corneliu Vadim Tudor, dar nu e nici Păunescu nici Vadim, ci scrierea proprie şi poetul din Florin Iordache se vede în fiecare text, mai ales în încheieri, unde totalizează ideea. Caracteristic pentru opera lui Florin Iordache sunt versurile „există totuşi cărarea... / hăţişul eu l-am trăit”, aici se observă trăirea poetică. Autorul are un univers al lui, în care dacă vrei să intri, bine. Oricum, nu îl poţi schimba, el este ca o cascadă care nu poate fi oprită, ceea ce se vede şi din felul în care citeşte. Fiecare poem zâmbeşte grotesc din interior, dar mai sunt şi zâmbete amare, care vin ca o concluzie pe final. Lui Al Ciocioi nu îi place poezia „Duceţi-vă la dracu”, considerând că e prea de tot, şi nu se ştie cine se simte lovit. În schimb, „Nu am zburat niciodată” – i se pare cea mai reuşită.
Este foarte bine că există şi un Florin Iordache care să ne spună simplu ce se întâmplă în zilele noastre concluzionează Al Ciocioi.
Lupişor redivivus, afirmând că este hazardată aprecierea poeziei lui Florin Iordache drept o metaforă generală. Putem găsi şi metafore distincte, frumoase.
Este destul de greu atunci când suferi de un naţionalism optimist, şi cei din jurul tău nu s-au molipsit încă, să înfloreşti ideile fruste cu care scrii istorie.
Florin Iordache declamă, dar în acelaşi timp este un catalizator, un director de sensuri, indicatorul de care ne lovim, care ne arată un drum.
Poezia „Viziuni” aduce aminte de poemul „Tatăl meu Rusia” al maestrului Cezar Ivănescu. Este interesant modul în care se pune problema, ca un dialog cu sine în care Dostoievski este luat ca reper.
Pe de altă parte „Seceta la Siliştea-Gumeşti” este un poem bilingv firesc. Dom’ Profesor are o ştiinţă a cuvântului, spune Lupişor (adică eu), el pleacă de la teme clasice şi ajunge cu uşurinţă la internet, în iad, în Coreea sau printre bidoane de napalm.
Lilianei Tudorache i-au placut poeziile şi ideile exprimate. Sunt poeme de actualitate, care reuşesc să surprindă esenţa vremurilor în care trăim.
Al Bănulescu, nelipsitul nostru amic, vede multă filosofie în ceea ce spune Dom’ Profesor. Angoasele autorului îl duc cu gândul la Alecsandri şi Cârlova.
Luminiţa Paraipan, proaspătă colaboratoare a Cenaclului de Seară, este impresionată de modul inedit în care Florin Iordache şi-a prezentat textele. Sensurile au devenit mai bogate şi mai clare. Luminiţa nu are înclinaţie spre poezia cu substrat politic, o ascultă, ia contact cu aceasta, admiră revolta, însă ar prefera să citească un articol, mai degrabă pe aceste teme. Cel mai mult i-a placut poezia „Spleen”.
Sandu Cristian, prieten vechi al autorului, mărturiseşte că de la lectura primului volum al lui Florin Iordache i-a spus că miroase a epigonism păunescian şi vadimist, dar la a doua lectură a ajuns la concluzia că de fapt poezia lui are atât valoare cât şi amprentă proprie.
Moisă Răzvan identifică în poemele citite foarte multe nemulţumiri, care denotă tristeţe. Tânăr fiind, nu resimte în aceeaşi măsură frustrările acumulate de autor în experienţa sa îndelungată, şi nu rezonează cu intensitatea trăirilor pe care acesta le exprimă.
Copleşită de personalitatea lui Florin Iordache, Ilie Vasilica îl admiră, are cuvinte de laudă la adresa autorului şi înţelege acum ce înseamnă diferenţa între generaţii. Poet direct cu versuri sincere şi simple, dar totuşi pătrunzătoare, cu spiritul tânăr, care poate să abordeze şi elemente moderne – iată pe scurt părerea vorbitoarei.
În încheiere, putem afirma fără dubii că Florin Iordache, prin opera sa şi-a câştigat un loc în panteonul marilor scriitori.
Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 27 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Sâmbătă, 20 octombrie 2007, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, Florin Iordache ne-a prezentat acelaşi lup dar cu altă coafură. Dom’ Profesor este în esenţă un foarte bun dramaturg şi prozator, dar fiind în acelaşi timp cadru didactic universitar, simte nevoia „universalităţii”, drept care caută şi în carul cu fân al poeziei, consemnând în versuri aceleaşi frământări şi nemulţumiri generate de jocurile politice ale vremurilor pe care le trăieşte şi le trăim. Sabie cu mai mult de două tăişuri, Florin Iordache, a prezentat sâmbătă un calup de poezii care acoperă o arie foarte largă de idei şi forme de exprimare, plecând de la rondel, trecând prin cvinarii în poemul „De toamnă” şi terminând cu versul alb. Cu excepţia poeziei „Blondel, frumoasa infractoare”, celelalte poeme sunt manifeste ale realităţii, Florin Iordache putând fi cu uşurinţă catalogat un analist fin suferind de ironie acută. Sensibilizat de problemele noastre şi ţipând în locul nostru, autorul nu ezită să-şi exprime opiniile, să sintetizeze durerile de grup şi să arate fără menajamente cu degetul cuvântului tarele unei societăţi aflate în tranziţie in(de)finită.
„Bă, ce toamnă nemaipomenită / cu frunze gălbejite / de hepatite vegetale... / [...] cu cerşetori pe străzi... / vorba lui Arghezi / poeţi, puţin vă pasă / că se-nmulţiră căcărezii”
Peisaje şocante, vocabular bogat, imaginaţie asociativă puternică, iată o parte din reţeta necesară oricărui scriitor care doreşte să devină un vârf de lance al timpurilor sale. Pentru că de departe Florin Iordache este un autor care transformă realităţile în mijlocul cărora trăim în subiecte de uz general, cu caracter moralizator şi insistă, fără să plictisească, pe tema patriotismului, temă evitată ostentativ de scriitorii tineri şi foarte tineri. Român până în măduva oaselor, poetul Florin Iordache este un dramaturg, un prozator mare şi un actor talentat, dar mai ales este primul dintr-un lung şir de manifestanţi pentru libertatea cuvintelor.
Ioan Raţiu începe discursul critic subliniind că Florin Iordache este şi va rămâne un om de cultură. În poemele dezbatere pe care le-a prezentat el dă dovadă de o tenacitate formidabilă, continuând să cucerească reduta poetică pe care o tot atacă de mai bine de trei decenii. Florin Iordache nu pune mare preţ pe cuvânt, nu îl interesează rafinamentul poetic, trece relativ uşor de la forma fixă la vers liber, fără efort. Se înverşunează să încarce poemele cu evenimente, evenimentele cu doze poetice, creează un amalgam din care morala trebuie să izbândească. Se lasă dus de nişte forme care uneori nu sunt tocmai poetice, dar nu deranjează, întrucât urmăreşte un alt scop. N-a fost niciodată nepăsător cu ceea ce s-a întâmplat în România, e un cronicar. Aspecte aparent nesemnificative l-au determinat să scrie. Autorul este greu de încorsetat într-o micuţă caracterizare, a spus întotdeauna lucrurilor pe nume, în teatru, în proză – forme de redare a evenimentelor care i se potrivesc mănuşă, iar în poezie se zbate să câştige o luptă.
Salvarea vine de la faptul că poezia nu are o definiţie. Multe dintre poeme sunt ideatice, cu teme variate puse în dezbatere, acesta fiind tributul pe care Florin îl lasă pe tărâmul literar. Ioan Raţiu demonstrează consecvenţa formei cu care autorul îşi prezintă combustibilul intern, citind un poem mai vechi (din 1994) al acestuia – „Doamne, ce multă trădare” – poem scris în acelaşi stil inconfundabil.
Alexandru Ciocioi sugerează că Florin Iordache nu e nici poet, nici dramaturg, e mai degrabă un cronicar al vremurilor noastre. El nu vrea să cucerească pe nimeni cu versurile sale. Are conştiinţa curată şi dreaptă. Grai de pamfletar. Sunt insule de poezie unde miroase a Adrian Păunescu, a Corneliu Vadim Tudor, dar nu e nici Păunescu nici Vadim, ci scrierea proprie şi poetul din Florin Iordache se vede în fiecare text, mai ales în încheieri, unde totalizează ideea. Caracteristic pentru opera lui Florin Iordache sunt versurile „există totuşi cărarea... / hăţişul eu l-am trăit”, aici se observă trăirea poetică. Autorul are un univers al lui, în care dacă vrei să intri, bine. Oricum, nu îl poţi schimba, el este ca o cascadă care nu poate fi oprită, ceea ce se vede şi din felul în care citeşte. Fiecare poem zâmbeşte grotesc din interior, dar mai sunt şi zâmbete amare, care vin ca o concluzie pe final. Lui Al Ciocioi nu îi place poezia „Duceţi-vă la dracu”, considerând că e prea de tot, şi nu se ştie cine se simte lovit. În schimb, „Nu am zburat niciodată” – i se pare cea mai reuşită.
Este foarte bine că există şi un Florin Iordache care să ne spună simplu ce se întâmplă în zilele noastre concluzionează Al Ciocioi.
Lupişor redivivus, afirmând că este hazardată aprecierea poeziei lui Florin Iordache drept o metaforă generală. Putem găsi şi metafore distincte, frumoase.
Este destul de greu atunci când suferi de un naţionalism optimist, şi cei din jurul tău nu s-au molipsit încă, să înfloreşti ideile fruste cu care scrii istorie.
Florin Iordache declamă, dar în acelaşi timp este un catalizator, un director de sensuri, indicatorul de care ne lovim, care ne arată un drum.
Poezia „Viziuni” aduce aminte de poemul „Tatăl meu Rusia” al maestrului Cezar Ivănescu. Este interesant modul în care se pune problema, ca un dialog cu sine în care Dostoievski este luat ca reper.
Pe de altă parte „Seceta la Siliştea-Gumeşti” este un poem bilingv firesc. Dom’ Profesor are o ştiinţă a cuvântului, spune Lupişor (adică eu), el pleacă de la teme clasice şi ajunge cu uşurinţă la internet, în iad, în Coreea sau printre bidoane de napalm.
Lilianei Tudorache i-au placut poeziile şi ideile exprimate. Sunt poeme de actualitate, care reuşesc să surprindă esenţa vremurilor în care trăim.
Al Bănulescu, nelipsitul nostru amic, vede multă filosofie în ceea ce spune Dom’ Profesor. Angoasele autorului îl duc cu gândul la Alecsandri şi Cârlova.
Luminiţa Paraipan, proaspătă colaboratoare a Cenaclului de Seară, este impresionată de modul inedit în care Florin Iordache şi-a prezentat textele. Sensurile au devenit mai bogate şi mai clare. Luminiţa nu are înclinaţie spre poezia cu substrat politic, o ascultă, ia contact cu aceasta, admiră revolta, însă ar prefera să citească un articol, mai degrabă pe aceste teme. Cel mai mult i-a placut poezia „Spleen”.
Sandu Cristian, prieten vechi al autorului, mărturiseşte că de la lectura primului volum al lui Florin Iordache i-a spus că miroase a epigonism păunescian şi vadimist, dar la a doua lectură a ajuns la concluzia că de fapt poezia lui are atât valoare cât şi amprentă proprie.
Moisă Răzvan identifică în poemele citite foarte multe nemulţumiri, care denotă tristeţe. Tânăr fiind, nu resimte în aceeaşi măsură frustrările acumulate de autor în experienţa sa îndelungată, şi nu rezonează cu intensitatea trăirilor pe care acesta le exprimă.
Copleşită de personalitatea lui Florin Iordache, Ilie Vasilica îl admiră, are cuvinte de laudă la adresa autorului şi înţelege acum ce înseamnă diferenţa între generaţii. Poet direct cu versuri sincere şi simple, dar totuşi pătrunzătoare, cu spiritul tânăr, care poate să abordeze şi elemente moderne – iată pe scurt părerea vorbitoarei.
În încheiere, putem afirma fără dubii că Florin Iordache, prin opera sa şi-a câştigat un loc în panteonul marilor scriitori.
Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 27 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Clipa dă sens!
Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor
miercuri, 17 octombrie 2007
Invitatie la Cenaclul de Seară
Vă invităm la o nouă sesiune
a "Cenaclului de Seară"
pe data de 20-octombrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi poetul
Florin Iordache
a "Cenaclului de Seară"
pe data de 20-octombrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a
MUZEULUI LITERATURII ROMANE
Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12
Va citi poetul
Florin Iordache
Coordonator :
Ioan Gabriel Puşcă Lupişor
Ioan Gabriel Puşcă Lupişor
Clipa dă sens!
luni, 15 octombrie 2007
Cronica Cenaclului de Seară
George Tei sau “amărăşteanul” cu talent firesc
Frunza de stejar
¨Clepsidra e un fel de-a hoţi
moartea din tine
Vecine,
hai, să cioplim,
hai, să cântăm,
haide să facem caligrafie,
să temeluim poezie,
haide să facem ceva!”
Valeriu Filimon
Citeam undeva că un fapt fără importanţă majoră, un gest, o poezie, un îndemn, poate schimba radical drumul unei vieţi. O poezie citită în copilărie poate descoperi intrarea pe drumul scrisului sau – cazul de faţă – aprecierea pozitivă făcută de un amic poate avea o influenţă directă asupra viitoarei „aplecări” scriitoriceşti a unui om.
George Tei este un poet de modă veche, un om care îşi respectă cuvântul dat, care deşi nu a absolvit facultăţi de profil, poate vorbi despre literatură liber dar mai ales face literatură Firesc!
Firescul, această realitate atotstăpânitoare se simte în poemul georgeteian la fiecare respiraţie. Poetul, imagist ca exprimare, dovedeşte un talent nativ în realizarea tablourilor sale lirice. Conotaţiile cuvintelor utilizate ca materie primă dovedeşte că meritele şcolilor pălesc adeseori în faţa imaginaţiei şi a talentului.
George Tei nu generează şi nici nu soluţionează confilicte în poezia sa, ci ca un actor, trudeşte migălos pentru a studia o clipă din fiinţarea lui, a iubitei sale, a decorului familiar poetului.
Interesant este că la această sesiune deschisă a Cenaclului de Seară George Tei a prezentat un top de lucrări care sunt majoritatea acrostihuri – lucru nesesizat de vorbitori deoarece imaginile şi metaforele au deschis o polemică fluidă şi punctată de idei bine conturate.
George Tei este un poet de referinţă al începutului de mileniu, este actual şi firesc, un artizan al poeziei cu formă fixă, versul său este lipsit de ascunzişuri tăioase dar sănătos ca imagine şi lirism.
Mircea Coroş a citit patru rondeluri în cenaclu şi ne bucură să observăm că şi el coseşte bine otava poeziei. Spre deosebire de Tei, care scrie un vers curgător şi muzical, cu tonuri grave, Mircea Coroş joacă o sârbă poetică, în care de multe ori ştirbeşte măsura versului, împiedicând cadenţa, pentru a obţine efectul dorit. Cerebral, calculat, Mircea Coroş urmăreşte mai mult latura moralizatoare a poeziei decât nuanţele ei lirice.
Mare parte din ideile exprimate aici le veţi regăsi şi mai jos, în comentariile făcute de membrii celor două cenacluri literare partenere Orpheon şi Cenaclul de Seară.
Şirul comentariilor este deschis de Florin Iordache, care îl cunoaşte pe George Tei de peste 20 de ani, din diferite cenacluri literare pe care le frecventau amândoi. Profesorul Ion Rotaru era uimit de capacităţile lui George Tei. Silviu Stănculescu i-a recitat rondeluri la prima vedere la Sala Dalles. George Tei este un poet realizat; când e vorba de poezie diplomele au prea puţină importanţă. Nici Caragiale nu avea patalamale. Totuşi, încercările de trecere în vers alb ale lui George Tei nu i se par prea reuşite lui Florin Iordache, considerând că nu i se potrivesc.
Ioan Raţiu, intrigat fiind – dar nu în sens rău – de schimbarea pe care o constată în maniera de a scrie a lui George Tei, îl contrazice pe antevorbitor, susţinând că faptul de a fi cunoscut şi catalogat într-un anumit stil atrage riscuri atunci când deschizi alte pârghii literare. Chiar dacă s-a schimbat modalitatea de exprimare, nu se ştirbeşte cu nimic mesajul. George Tei face din versificaţie ceva firesc, nicidecum forţat. Nu ştim cât trudeşte poetul pentru a ajunge la acest rafinament, dar totul pare firesc, nu ai ce să-i reproşezi.
În ce îl priveşte pe Mircea Coroş, Ioan Raţiu remarcă nota de ironie din versurile sale. Guguştiucii sunt ca un blazon, ce poate fi atribuit felului de a scrie a lui Mircea Coroş. Saltul pe care îl face de la glumeţ spre gravitate şi probleme arzătoare e ca un fel de a sugera. Mircea Coroş este pe un drum bun, mergând în direcţia virtuozităţii în poezia cu formă fixă.
Conu Marius se referă în primă instanţă la poezia lui Mircea Coroş, pe care o consideră ca aflându-se la nivelul de epigramă. Din punct de vedere al prozodiei este doar o joacă de cuvinte care nu are nimic profund.
În ce-l priveşte pe George Tei, Conu e de părere că are o poezie impersonală, care nu transmite un mesaj, implicarea autorului părând a se pierde undeva pe drum, probabil în tehnică, făcând cititorul să nu se simtă aproape de autor. Apreciază totuşi rimele lui George, şi talentul acestuia pentru versificaţie, chiar dacă remarcă şi unele cuvinte ce par artificial plasate, doar de dragul rimei. Uneori textul tinde să devină prea discursiv, prea ancorat. Îşi pune problema: unde se situează poetul în raport cu textul? Vrea să transmită ceva sau să-şi ducă cititorul într-o filosofie? Intenţia pare metafizică, dar realizarea este prea palpabilă, prea actuală. Mesajul scapă pe parcurs printre degete. Poeziile ce vor să atingă versul alb se salvează de la a deveni proză prin fulguraţii lirice. Prin exerciţiu, chiar dacă la început se simte artificialitatea, uşor uşor se formează spiritul liric, ajungându-se să se rezoneze la nivel mai înalt cu materia numită cuvânt.
Bordeianu Titus Constantin – membru al Uniunii Epigramiştilor – venit pentru prima dată printre noi, este plăcut surprins de poeziile citite şi se bucură că mai există în ziua de azi un loc pentru poezia în formă fixă. El vede la George Tei o poezie a ideilor, mult elaborată. Crede că poetul ar câştiga în profunzime dacă ar insista mai mult pe temele grave ale cunoscutului din trecut şi necunoscutului din viitor.
La Mircea Coroş găseşte ca interesantă încercarea de a da o tentă umoristică poemelor şi îi recomandă acestuia să scrie epigrame şi să participe la cenaclul epigramiştilor.
Adina Stoicescu îi spune poetului să nu renunţe la drumul pe care a pornit cu versul alb, fiind convinsă că şi în această direcţie talentul lui George Tei îşi va găsi aşezarea firească.
Al Bănulescu îl consideră pe George Tei un poet meditativ şi reflexiv, de mare calibru. În textele sale se găsesc întrebări dure, uneori fără răspuns, pe care poetul, trecând prin viaţă şi le-a pus fără odihnă.
În final George Tei, cu modestia care îl caracterizează, declară că nu se consideră poet dar este mulţumit că el ca „amărăştean” s-a ridicat la nivelul la care a ajuns.
Dacă ar fi după mine, aş face o şcoală, un loc în care să se întâlnească cei care ar dori să înveţe să scrie în formă fixă, iar pe George Tei l-aş pune lector.
Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 20 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor Clipa dă sens!
miercuri, 10 octombrie 2007
Lansare la Bucuresti "Calvaria" de Adina Ungur
Avem bucuria şi plăcerea de a vă invita la o noua lansare de carte.
Librăria "Mihai Eminescu", Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 16, Bucureşti şi Cenaclul de Seară vă invită vineri, 12 octombrie, 2007, ora 16 la lansarea volumului de poezii apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca, "Calvaria", de Adina Ungur.
Prezintă:
Valeria Manta Taicutu
Luminiţa Suse
Adina Stoicescu
Ioan Gabriel Puşcă
vineri, 5 octombrie 2007
Lansare de carte
Pe 20 octombrie, la ora 14:00, Elena Toma îi aşteaptă pe toţi cei ce vor să guste un strop de poezie şi o porţie mare de proză. Lansările volumului de poezie “Maimuţa de mătase” şi a romanului “Fiinţe dificil de fixat”, vor avea loc concomitent, la Sala Marin Preda a Centrului Cultural al Ministerului de Interne.
Tot cu această ocazie, autoarea va oferi celor invitaţi un adevărat regal de pictură, prin expoziţia inedită pe care o va inaugura.
De organizare se ocupă asociaţia culturală InDArt, care promite momente fascinante tuturor celor ce vor dori să participe la această sărbătoare a fiinţei.
Tot cu această ocazie, autoarea va oferi celor invitaţi un adevărat regal de pictură, prin expoziţia inedită pe care o va inaugura.
De organizare se ocupă asociaţia culturală InDArt, care promite momente fascinante tuturor celor ce vor dori să participe la această sărbătoare a fiinţei.
Dacă doriţi să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de o sâmbătă plină de artă, vă aşteptăm pe 20 octombrie la eveniment, de unde cu siguranţă fiecare dintre noi va pleca mai fericit.
joi, 4 octombrie 2007
Invitaţie la Breaza
Primarul oraşului Breaza, distinsul profesor George Mărăcineanu, vă invită să participaţi sâmbătă, 6 octombrie 2007, orele 11.00, la manifestările culturale legate de inaugurarea noului sediu al primăriei. Cenaclul de Seară va fi prezent la eveniment însoţindu-l pe unul din membri săi remarcabili, poetul George Tei, care îşi va lansa cu această ocazie un volum de versuri. Vă provocăm să ne fiţi alături, pentru a vă petrece sfârşitul de săptămână în lumea artelor (sculptură, pictură, poezie) într-un oraş cu un farmec aparte.
Clipa dă sens!
miercuri, 3 octombrie 2007
Cronica Cenaclului de Seară
Alexandru Ciocioi sau datina ca izvor de metaforă
Frunza de stejar“Amiaza mea s-anină de-un funigel de gând:
Rupă-se, dar, firul plăpând,
Prăvale-se tăişul oricând;
Aud ciocârlia! Nu mai pot sta:
Mă-ntorc să-mi iau din ţarini inima ce cânta.”Vasile Voiculescu – Amiaza
Stagiunea 2007-2008 a lucrărilor Cenaclului de Seară, Bucureşti, cenaclu care îşi desfăşoară activitatea în Muzeul Naţional al Literaturii Române, prin bunăvoinţa conducerii acestui lăcaş de cultură, a fost deschisă, de poetul Alexandru Ciocioi, membru al cenaclului.
Încă mai avem, şi tare ne bucură acest lucru, poeţi de valoare, poeţi cu scriere aleasă, scriere nu doar trecută prin filtrele autocenzurii, ci adusă la nivelul unui angrenaj metaforic firesc, plin de înţelesuri, autori ai unei poezii care depăşeşte net simplificările cu trimiteri sinestezice din literatura actuală. Mai avem poeţi care nu pot fi atinşi de zeflemeaua fragilă de cafenea cu care unii încearcă să-şi ridice numele într-o literatură în care editurile – unele, nu toate – au înlocuit coloana vertebrală, cu una financiară.
Printre aceşti poeţi care – imediat ce scrisul românesc va prinde iarăşi culoare în obraji, redevenind harnic şi fertil – vor fi recunoscuţi ca valoare autentică, se numără şi poetul Alexandru Ciocioi.
Îndrăgostit de metaforă şi de datină, cu un discurs poetic închegat, rotund, poetul Al. Ciocioi este, aşa cum ne-a obişnuit, curajos şi deloc făţarnic. Într-o lume axată pe indiferenţă şi lipsită de curiozitate temeinică, într-o lume marcată de oboseala informatică şi căutând desfătări uşoare, vulgare, în această lume, poezia lui Alexandru Ciocioi este o nucă plină, viguroasă, pentru mulţi greu de spart. Dezlipindu-şi fruntea de pământ, poezia lui Alexandru Ciocioi îşi împlineşte datoria pe care autorul i-a hărăzit-o: aceea de a limpezi şi curăţa puţin, prin jocul ei de sensuri, ceaţa şi hăţişurile în care se zbat mai tinerii noştri confraţi de scris.
Prezentarea celor trei volume de poezii pe care Alexandru Ciocioi le-a publicat până acum, a fost făcută de scriitorul Ioan Raţiu, conducător al cenaclului partener Orpheon.
Ioan Raţiu a subliniat faptul că poetul Alexandru Ciocioi este un vitregit al literaturii române, nefiind menţionat în nici o istorie a literaturii, deşi este un poet cu care ne mândrim că suntem contemporani.
Tot ceea ce scrie poetul pare a fi pus în slujba cuvântului. Reperul fundamental al simţirii sale este datina, el făcând întotdeauna referire la tradiţie şi la valorile fundamentale ale simţirii româneşti.
„Alexandru Ciocioi – spune scriitorul Ioan Raţiu – are personalitatea unui poet remarcabil pe care vrem să îl sprijinim cu tot ce putem pt a-l aşeza acolo unde este locul.”
Apoi, cu emoţie în glas, pe fundalul acordurilor discrete ale chitarei lui Florin Polac, greieraşul cenaclului, Alexandru Ciocioi a dat citire unui grupaj de 11 texte, care fac parte dintr-un al patrulea volum, în pregătire.
Partea de critică literară a fost începută de scriitorul Florin Iordache, care îl consideră pe Alexandru Ciocioi un poet remarcabil, poate printre cei mai interesanţi în viaţă. Alexandru Ciocioi este recunoscut ca un discipol şi bun prieten al regretatului profesor Valeriu Filimon.
În textele prezentate de Alexandru Ciocioi se aduc în faţa auditoriului forme cristalizate dens de poezie.
Poemul în proză ‚Datina’ are o cadenţă a cuvintelor, pe care oricum ai citi-o, nu poate să nu te ducă la adevărata poezie.
Alexandru Ciocioi trăieşte în vremea lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Toţi au fost încadraţi în structurile cetăţii. Alexandru Ciocioi, nu. Osanalele care i se vor ridica, vor fi poate dincolo de viaţă. El n-a umblat după recunoaştere în timpul vieţii, iar dintre cei enumeraţi mai sus doar Nichita Stănescu a câştigat cursa cu timpul, ceilalţi doi nu au fost în stare să se cristalizeze, aşa cum se cristalizează de exemplu, acum, opera lui Alexandru Ciocioi. Poeţii adevăraţi câştigă în general lupta cu timpul. Sarcina cenacliştilor este ca scrierile acestora să fie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare pentru că trăim într-un timp de libertate, care nu mai permite închiderea gurilor poeţilor.
Conu Marius îşi începe discurul pornind de la funcţia de „aed” a poetului. Poetul, spre deosebire de prozator, jurnalist, inginer, este un aed care nu face altceva decât să transmită printr-o sumă de simboluri, semne, etc un mesaj. Acesta se obţine prin tehnica ubicuităţii, în speţă cuvântul trebuie să exprime altceva decât sensul său de bază.
Textele lui Alexandru Ciocioi sunt ermetice. Pentru Conu Marius pot însemna altceva decât ceea ce voia să transmită poetul ca mesaj. Înţelesurile poeziei lui Alexandru Ciocioi sunt conotative nu denotative, dar, se întreabă vorbitorul, până unde merge conotaţia? Marius crede că lipseşte tehnica sincerităţii, probabil din cauza unor reveniri prea dese şi a prea multor intervenţii asupra textului. În plus toate finalurile sunt de tip ‚dixit’, ceea ce reprezintă o mentalitate de tip vinovat. Imaginea tatălui, repetată, duce cu gândul la o posibilă angoasă.
Autorul are metafore şi paradoxuri reuşite, dar care se erodează, se pierd tinzând să devină simboluri în care poetul se regăseşte.
Incitat de părerile lui Conu Marius, Gabi Mirea, membru al cenaclului Orpheon, atacă în forţă discursul poetic al lui Alexandru Ciocioi, găsind în el fraze antipoetice, elemente de legătură şi atributive supărătoare la auz. Prezenţa unei retorici de tip vechi în poezie îl deranjează pe vorbitor întrucât nu se apropie de retorica folosită în ziua de azi, care este mai aproape de real. Gabi Mirea îi reproşează lui Alexandru Ciocioi că nu este nici minimalist, nici suprarealist, ci are o poetică desuetă, de gen şaptezecist, dar găseşte totuşi fragmente de poezie adevărată, din păcate doar fragmente şi nu poezii întregi.
Sunt remarcate creaţiile ‚În ochiul meu’ şi ‚Uşa’. Tehnica de dixit este trecută la elemente negative, alături de întrebări dificile puse de obiecte, sau răspunsurile deja sugerate din finaluri. Mirea crede că Alexandru Ciocioi poate veni şi cu poeme mai bune decât ce a prezentat acum, şi cu toate că nu i se pare productivă direcţia poemelor în proză, crede că a venit momentul ca autorul să schimbe anumite registre, să vină cu elemente noi.
Anne Marie Bejliu, impresionată de ultimele versuri din poezia ‚În ochiul meu’, sugerează că Mâna e primul semn că vrei să cunoşti pe cineva, e modalitatea prin care transmiţi cuiva ceva. Este un univers al cunoaşterii. Fiecare text al poetului Alexandru Ciocioi, spune AnMar, doare profund pentru că în el este foarte multă realitate, crudă realitate, defineşte visurile dar le şi distruge automat. Fiecare text miroase a suflet ars, a gând ucigând visul. Ea trăieşte fiecare text al lui Alexandru atunci când îl citeşte. Pentru ea poetul are imagini care îi trezesc dorinţa de a trece puţin dincolo de cotidian, de nivelul obişnuit al tuturor în dialoguri, dincolo de superficialitate. Imaginile sunt cutremurătoare, dacă încercăm să privim dincolo de cuvintele obişnuite utilizate şi să înţelegem imaginea în ansamblu.
Andreei Grindeanu i se pare că poeziile nu reuşesc să te scoată din cotidian, nu reuşesc să te facă să crezi în ele, nu creează ceva cu înţeles şi în care să creadă. Nu au un mesaj coerent. Sunt prea multe idei pe cm pătrat de cuvânt. Se pierde claritatea. Pe ea ca cititor nu o duc nicăieri. Andreea ne spune că poemul „Visul” are o notă pesimistă la final care te aduce în realitate, ca trezirea după un vis.
Remarcă o trecere de la profan la sacralitate, care îi place, dar nu se împacă deloc cu ideea că poemele în proză se termină brusc.
A existat şi cineva care nu a găsit mesajul şi nici nu a prins exact ceea ce poetul vrea să transmită. Tocmai am numit-o pe Grigorasi Cătălina.
Dragă prietenă, când te-ai născut nu ştiai nici să vorbeşti nici să mergi, ai învăţat în timp.
Cu puţină răbdare şi un pic de perseverenţă vei reuşi să înţelegi această minunată, devoratoare lume a literelor.
Anca-Eliza Constantin a fost plăcut impresionată de forţa poemelor lui Alexandru Ciocioi. I-au plăcut majoritatea lucrărilor prezentate, deşi a găsit în câteva locuri cuvinte care forţau metrica versului.
Mircea Coroş, remarcă în opiniile de până acum o tendinţă de a ‚demonta’ poeziile puse în discuţie ca pe nişte jucării, pentru a le descoperi mecanismul interior şi crede această atitudine nu se potriveşte deloc textelor aduse în atenţia noastră de către Alexandru Ciocioi. Consideră că poetul s-a topit în toate aceste texte, el poate fi regăsit în ele. Din câteva texte putem vedea o întreagă tragedie a unei vieţi, cu împliniri, cu dezamăgiri, o întreagă viaţă. Nu se poate, lovindu-se de o astfel de poezie, o inimă de om să nu vibreze.
Al Bănulescu îi dă dreptate antevorbitorului – o dreptate divină, ba chiar infernală, spune el – în a nu desfiinţa farmecul textelor. El vede în Alexandru Ciocioi un Poet cu majuscule.
Mălin Stan, un tânăr de 19 ani, proaspăt venit în Cenaclul de Seară, consideră că a auzit motive deja folosite şi influenţe din mai mulţi poeţi.
Poezia este bună, mai ales că are fragmentări, care rezultă – după părerea vorbitorului – din inspiraţie. Tânărul este contrariat de faptul că poetul, ajuns la o anumită vârstă şi o vastă experienţă nu este arhicunoscut.
Remarcă faptul că poeziile lui Alexandru Ciocioi lasă cititorul în dilemă, creând o stare de meditaţie după lectură.
O surpriză frumoasă pentru Cenaclul de Seară, a fost prezenţa în Rotondă a pictorului Gabriel Alexandrescu, vechi şi bun prieten al nostru, membru fondator al cenaclului.
Gabi a găsit, bineînţeles imagini care ţin de pictură în poezia lui Alexandru Ciocioi, şi s-a arătat plăcut impresionat de valorile pe care le apără şi promovează poetul. A remarcat ca deosebit de plastice poemele în proză ‚Căluşarul’ şi ‚Datina’.
Ioan Raţiu, aşa cum ne-a obişnuit, face câteva aprecieri cu caracter general despre poezie şi actul de cultură în general, pentru a se apropia apoi de esenţa textelor citite.
El consideră că Aexandru Ciocioi, prin pildele literare lecturate ne-a pus în postura de a vizualiza prin cuvânt, deschizând o poartă pentru simţire, făcându-se ecoul unui părinte absent când ‚visul se rupe-n surcele’. Dar poetul încă mai întreabă dacă uşa (poarta) e întreagă. Poetul face încă o dată o demonstraţie poetică de consecvenţă, şi măiestrie în a rotunji poemul. În final doreşte fiecăruia dintre cei prezenţi să ajungă la acea stare poetică la care Alexandru Ciocioi a reuşit deja să ajungă.
După zbaterile şi dezbaterile pe marginea lecturii, Alexandru Ciocioi, mulţumeşte celor prezenţi pentru intervenţii şi celor ce au fost sinceri cu le mulţumeşte de două ori. Răspunde unora dintre combatanţi, face o scurtă trecere în revistă a activităţii sale literare şi a celor ce i-au apreciat de-a lungul timpului scriitura, declarând în încheiere:
„Poezia pentru mine rămâne o iubire pe care nu pot s-o dau sau s-o împart cu alţii la o masă. Mi-am creat un univers al meu. Sunt mândru de ceea ce sunt.”
Şi noi suntem mândrii că îţi suntem contemporani şi că ne eşti alături, domnule poet Alexandru Ciocioi.
În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române vă aşteptăm din nou cu drag pe data de 13 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor
Încă mai avem, şi tare ne bucură acest lucru, poeţi de valoare, poeţi cu scriere aleasă, scriere nu doar trecută prin filtrele autocenzurii, ci adusă la nivelul unui angrenaj metaforic firesc, plin de înţelesuri, autori ai unei poezii care depăşeşte net simplificările cu trimiteri sinestezice din literatura actuală. Mai avem poeţi care nu pot fi atinşi de zeflemeaua fragilă de cafenea cu care unii încearcă să-şi ridice numele într-o literatură în care editurile – unele, nu toate – au înlocuit coloana vertebrală, cu una financiară.
Printre aceşti poeţi care – imediat ce scrisul românesc va prinde iarăşi culoare în obraji, redevenind harnic şi fertil – vor fi recunoscuţi ca valoare autentică, se numără şi poetul Alexandru Ciocioi.
Îndrăgostit de metaforă şi de datină, cu un discurs poetic închegat, rotund, poetul Al. Ciocioi este, aşa cum ne-a obişnuit, curajos şi deloc făţarnic. Într-o lume axată pe indiferenţă şi lipsită de curiozitate temeinică, într-o lume marcată de oboseala informatică şi căutând desfătări uşoare, vulgare, în această lume, poezia lui Alexandru Ciocioi este o nucă plină, viguroasă, pentru mulţi greu de spart. Dezlipindu-şi fruntea de pământ, poezia lui Alexandru Ciocioi îşi împlineşte datoria pe care autorul i-a hărăzit-o: aceea de a limpezi şi curăţa puţin, prin jocul ei de sensuri, ceaţa şi hăţişurile în care se zbat mai tinerii noştri confraţi de scris.
Prezentarea celor trei volume de poezii pe care Alexandru Ciocioi le-a publicat până acum, a fost făcută de scriitorul Ioan Raţiu, conducător al cenaclului partener Orpheon.
Ioan Raţiu a subliniat faptul că poetul Alexandru Ciocioi este un vitregit al literaturii române, nefiind menţionat în nici o istorie a literaturii, deşi este un poet cu care ne mândrim că suntem contemporani.
Tot ceea ce scrie poetul pare a fi pus în slujba cuvântului. Reperul fundamental al simţirii sale este datina, el făcând întotdeauna referire la tradiţie şi la valorile fundamentale ale simţirii româneşti.
„Alexandru Ciocioi – spune scriitorul Ioan Raţiu – are personalitatea unui poet remarcabil pe care vrem să îl sprijinim cu tot ce putem pt a-l aşeza acolo unde este locul.”
Apoi, cu emoţie în glas, pe fundalul acordurilor discrete ale chitarei lui Florin Polac, greieraşul cenaclului, Alexandru Ciocioi a dat citire unui grupaj de 11 texte, care fac parte dintr-un al patrulea volum, în pregătire.
Partea de critică literară a fost începută de scriitorul Florin Iordache, care îl consideră pe Alexandru Ciocioi un poet remarcabil, poate printre cei mai interesanţi în viaţă. Alexandru Ciocioi este recunoscut ca un discipol şi bun prieten al regretatului profesor Valeriu Filimon.
În textele prezentate de Alexandru Ciocioi se aduc în faţa auditoriului forme cristalizate dens de poezie.
Poemul în proză ‚Datina’ are o cadenţă a cuvintelor, pe care oricum ai citi-o, nu poate să nu te ducă la adevărata poezie.
Alexandru Ciocioi trăieşte în vremea lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Toţi au fost încadraţi în structurile cetăţii. Alexandru Ciocioi, nu. Osanalele care i se vor ridica, vor fi poate dincolo de viaţă. El n-a umblat după recunoaştere în timpul vieţii, iar dintre cei enumeraţi mai sus doar Nichita Stănescu a câştigat cursa cu timpul, ceilalţi doi nu au fost în stare să se cristalizeze, aşa cum se cristalizează de exemplu, acum, opera lui Alexandru Ciocioi. Poeţii adevăraţi câştigă în general lupta cu timpul. Sarcina cenacliştilor este ca scrierile acestora să fie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare pentru că trăim într-un timp de libertate, care nu mai permite închiderea gurilor poeţilor.
Conu Marius îşi începe discurul pornind de la funcţia de „aed” a poetului. Poetul, spre deosebire de prozator, jurnalist, inginer, este un aed care nu face altceva decât să transmită printr-o sumă de simboluri, semne, etc un mesaj. Acesta se obţine prin tehnica ubicuităţii, în speţă cuvântul trebuie să exprime altceva decât sensul său de bază.
Textele lui Alexandru Ciocioi sunt ermetice. Pentru Conu Marius pot însemna altceva decât ceea ce voia să transmită poetul ca mesaj. Înţelesurile poeziei lui Alexandru Ciocioi sunt conotative nu denotative, dar, se întreabă vorbitorul, până unde merge conotaţia? Marius crede că lipseşte tehnica sincerităţii, probabil din cauza unor reveniri prea dese şi a prea multor intervenţii asupra textului. În plus toate finalurile sunt de tip ‚dixit’, ceea ce reprezintă o mentalitate de tip vinovat. Imaginea tatălui, repetată, duce cu gândul la o posibilă angoasă.
Autorul are metafore şi paradoxuri reuşite, dar care se erodează, se pierd tinzând să devină simboluri în care poetul se regăseşte.
Incitat de părerile lui Conu Marius, Gabi Mirea, membru al cenaclului Orpheon, atacă în forţă discursul poetic al lui Alexandru Ciocioi, găsind în el fraze antipoetice, elemente de legătură şi atributive supărătoare la auz. Prezenţa unei retorici de tip vechi în poezie îl deranjează pe vorbitor întrucât nu se apropie de retorica folosită în ziua de azi, care este mai aproape de real. Gabi Mirea îi reproşează lui Alexandru Ciocioi că nu este nici minimalist, nici suprarealist, ci are o poetică desuetă, de gen şaptezecist, dar găseşte totuşi fragmente de poezie adevărată, din păcate doar fragmente şi nu poezii întregi.
Sunt remarcate creaţiile ‚În ochiul meu’ şi ‚Uşa’. Tehnica de dixit este trecută la elemente negative, alături de întrebări dificile puse de obiecte, sau răspunsurile deja sugerate din finaluri. Mirea crede că Alexandru Ciocioi poate veni şi cu poeme mai bune decât ce a prezentat acum, şi cu toate că nu i se pare productivă direcţia poemelor în proză, crede că a venit momentul ca autorul să schimbe anumite registre, să vină cu elemente noi.
Anne Marie Bejliu, impresionată de ultimele versuri din poezia ‚În ochiul meu’, sugerează că Mâna e primul semn că vrei să cunoşti pe cineva, e modalitatea prin care transmiţi cuiva ceva. Este un univers al cunoaşterii. Fiecare text al poetului Alexandru Ciocioi, spune AnMar, doare profund pentru că în el este foarte multă realitate, crudă realitate, defineşte visurile dar le şi distruge automat. Fiecare text miroase a suflet ars, a gând ucigând visul. Ea trăieşte fiecare text al lui Alexandru atunci când îl citeşte. Pentru ea poetul are imagini care îi trezesc dorinţa de a trece puţin dincolo de cotidian, de nivelul obişnuit al tuturor în dialoguri, dincolo de superficialitate. Imaginile sunt cutremurătoare, dacă încercăm să privim dincolo de cuvintele obişnuite utilizate şi să înţelegem imaginea în ansamblu.
Andreei Grindeanu i se pare că poeziile nu reuşesc să te scoată din cotidian, nu reuşesc să te facă să crezi în ele, nu creează ceva cu înţeles şi în care să creadă. Nu au un mesaj coerent. Sunt prea multe idei pe cm pătrat de cuvânt. Se pierde claritatea. Pe ea ca cititor nu o duc nicăieri. Andreea ne spune că poemul „Visul” are o notă pesimistă la final care te aduce în realitate, ca trezirea după un vis.
Remarcă o trecere de la profan la sacralitate, care îi place, dar nu se împacă deloc cu ideea că poemele în proză se termină brusc.
A existat şi cineva care nu a găsit mesajul şi nici nu a prins exact ceea ce poetul vrea să transmită. Tocmai am numit-o pe Grigorasi Cătălina.
Dragă prietenă, când te-ai născut nu ştiai nici să vorbeşti nici să mergi, ai învăţat în timp.
Cu puţină răbdare şi un pic de perseverenţă vei reuşi să înţelegi această minunată, devoratoare lume a literelor.
Anca-Eliza Constantin a fost plăcut impresionată de forţa poemelor lui Alexandru Ciocioi. I-au plăcut majoritatea lucrărilor prezentate, deşi a găsit în câteva locuri cuvinte care forţau metrica versului.
Mircea Coroş, remarcă în opiniile de până acum o tendinţă de a ‚demonta’ poeziile puse în discuţie ca pe nişte jucării, pentru a le descoperi mecanismul interior şi crede această atitudine nu se potriveşte deloc textelor aduse în atenţia noastră de către Alexandru Ciocioi. Consideră că poetul s-a topit în toate aceste texte, el poate fi regăsit în ele. Din câteva texte putem vedea o întreagă tragedie a unei vieţi, cu împliniri, cu dezamăgiri, o întreagă viaţă. Nu se poate, lovindu-se de o astfel de poezie, o inimă de om să nu vibreze.
Al Bănulescu îi dă dreptate antevorbitorului – o dreptate divină, ba chiar infernală, spune el – în a nu desfiinţa farmecul textelor. El vede în Alexandru Ciocioi un Poet cu majuscule.
Mălin Stan, un tânăr de 19 ani, proaspăt venit în Cenaclul de Seară, consideră că a auzit motive deja folosite şi influenţe din mai mulţi poeţi.
Poezia este bună, mai ales că are fragmentări, care rezultă – după părerea vorbitorului – din inspiraţie. Tânărul este contrariat de faptul că poetul, ajuns la o anumită vârstă şi o vastă experienţă nu este arhicunoscut.
Remarcă faptul că poeziile lui Alexandru Ciocioi lasă cititorul în dilemă, creând o stare de meditaţie după lectură.
O surpriză frumoasă pentru Cenaclul de Seară, a fost prezenţa în Rotondă a pictorului Gabriel Alexandrescu, vechi şi bun prieten al nostru, membru fondator al cenaclului.
Gabi a găsit, bineînţeles imagini care ţin de pictură în poezia lui Alexandru Ciocioi, şi s-a arătat plăcut impresionat de valorile pe care le apără şi promovează poetul. A remarcat ca deosebit de plastice poemele în proză ‚Căluşarul’ şi ‚Datina’.
Ioan Raţiu, aşa cum ne-a obişnuit, face câteva aprecieri cu caracter general despre poezie şi actul de cultură în general, pentru a se apropia apoi de esenţa textelor citite.
El consideră că Aexandru Ciocioi, prin pildele literare lecturate ne-a pus în postura de a vizualiza prin cuvânt, deschizând o poartă pentru simţire, făcându-se ecoul unui părinte absent când ‚visul se rupe-n surcele’. Dar poetul încă mai întreabă dacă uşa (poarta) e întreagă. Poetul face încă o dată o demonstraţie poetică de consecvenţă, şi măiestrie în a rotunji poemul. În final doreşte fiecăruia dintre cei prezenţi să ajungă la acea stare poetică la care Alexandru Ciocioi a reuşit deja să ajungă.
După zbaterile şi dezbaterile pe marginea lecturii, Alexandru Ciocioi, mulţumeşte celor prezenţi pentru intervenţii şi celor ce au fost sinceri cu le mulţumeşte de două ori. Răspunde unora dintre combatanţi, face o scurtă trecere în revistă a activităţii sale literare şi a celor ce i-au apreciat de-a lungul timpului scriitura, declarând în încheiere:
„Poezia pentru mine rămâne o iubire pe care nu pot s-o dau sau s-o împart cu alţii la o masă. Mi-am creat un univers al meu. Sunt mândru de ceea ce sunt.”
Şi noi suntem mândrii că îţi suntem contemporani şi că ne eşti alături, domnule poet Alexandru Ciocioi.
În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române vă aşteptăm din nou cu drag pe data de 13 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Clipa dă sens!
Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Insignă Facebook ADSUM
Facebook Badge CDS
Facebook Badge Revista ZIP
Va recomandam:
Arhivă blog
-
►
2010
(41)
- ► septembrie (2)
-
►
2009
(38)
- ► septembrie (4)
-
►
2008
(35)
- ► septembrie (1)
-
▼
2007
(70)
-
▼
octombrie
(12)
- Invitaţie la cenaclu
- Cenaclul de Seară - Cronica în imagini
- Cronica Cenaclului de Seară
- Invitaţie la cenaclu
- Cronica cenaclului
- Cenaclul de Seara - Cronica in imagini
- Invitatie la Cenaclul de Seară
- Cronica Cenaclului de Seară
- Lansare la Bucuresti "Calvaria" de Adina Ungur
- Lansare de carte
- Invitaţie la Breaza
- Cronica Cenaclului de Seară
- ► septembrie (3)
-
▼
octombrie
(12)