miercuri, 24 octombrie 2007
Cronica cenaclului
Florin IORDACHE
sau manifest pentru libertatea cuvintelor
sau manifest pentru libertatea cuvintelor
Frunza de stejar a Cenaclului de Seară din 20.10.2007
“- Unde erai când s-a-mpărţit pământul?
- La tine eram! Zise poetul. Ochiul meu ţintea la faţa ta şi urechea mea la armonia cerurilor... Iartă sufletului care, îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământeşti.”
(I.L.Caragiale – Din partea poetului)
Prieteni vă spun: cine n-are Florin Iordache la cenaclu, să-şi inventeze! Nouă ne-a zâmbit literatura pe 9 decembrie 2006, când în Blue Jack a venit pentru prima dată la Cenaclul de Seară, dom’ Profesor. Încă de la primele noastre întâlniri cu poezia lui Florin Iordache, cu fragmentele de dramaturgie sau proză, am observat un acut simţ al ironiei, o mişcare imprevizibilă a situaţiilor, o avalanşă de subtilităţi, toate plecate dintr-o realitate concretă, toate orchestrate cu luciditate de un bun mânuitor al cuvântului scris.
Sâmbătă, 20 octombrie 2007, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, Florin Iordache ne-a prezentat acelaşi lup dar cu altă coafură. Dom’ Profesor este în esenţă un foarte bun dramaturg şi prozator, dar fiind în acelaşi timp cadru didactic universitar, simte nevoia „universalităţii”, drept care caută şi în carul cu fân al poeziei, consemnând în versuri aceleaşi frământări şi nemulţumiri generate de jocurile politice ale vremurilor pe care le trăieşte şi le trăim. Sabie cu mai mult de două tăişuri, Florin Iordache, a prezentat sâmbătă un calup de poezii care acoperă o arie foarte largă de idei şi forme de exprimare, plecând de la rondel, trecând prin cvinarii în poemul „De toamnă” şi terminând cu versul alb. Cu excepţia poeziei „Blondel, frumoasa infractoare”, celelalte poeme sunt manifeste ale realităţii, Florin Iordache putând fi cu uşurinţă catalogat un analist fin suferind de ironie acută. Sensibilizat de problemele noastre şi ţipând în locul nostru, autorul nu ezită să-şi exprime opiniile, să sintetizeze durerile de grup şi să arate fără menajamente cu degetul cuvântului tarele unei societăţi aflate în tranziţie in(de)finită.
„Bă, ce toamnă nemaipomenită / cu frunze gălbejite / de hepatite vegetale... / [...] cu cerşetori pe străzi... / vorba lui Arghezi / poeţi, puţin vă pasă / că se-nmulţiră căcărezii”
Peisaje şocante, vocabular bogat, imaginaţie asociativă puternică, iată o parte din reţeta necesară oricărui scriitor care doreşte să devină un vârf de lance al timpurilor sale. Pentru că de departe Florin Iordache este un autor care transformă realităţile în mijlocul cărora trăim în subiecte de uz general, cu caracter moralizator şi insistă, fără să plictisească, pe tema patriotismului, temă evitată ostentativ de scriitorii tineri şi foarte tineri. Român până în măduva oaselor, poetul Florin Iordache este un dramaturg, un prozator mare şi un actor talentat, dar mai ales este primul dintr-un lung şir de manifestanţi pentru libertatea cuvintelor.
Ioan Raţiu începe discursul critic subliniind că Florin Iordache este şi va rămâne un om de cultură. În poemele dezbatere pe care le-a prezentat el dă dovadă de o tenacitate formidabilă, continuând să cucerească reduta poetică pe care o tot atacă de mai bine de trei decenii. Florin Iordache nu pune mare preţ pe cuvânt, nu îl interesează rafinamentul poetic, trece relativ uşor de la forma fixă la vers liber, fără efort. Se înverşunează să încarce poemele cu evenimente, evenimentele cu doze poetice, creează un amalgam din care morala trebuie să izbândească. Se lasă dus de nişte forme care uneori nu sunt tocmai poetice, dar nu deranjează, întrucât urmăreşte un alt scop. N-a fost niciodată nepăsător cu ceea ce s-a întâmplat în România, e un cronicar. Aspecte aparent nesemnificative l-au determinat să scrie. Autorul este greu de încorsetat într-o micuţă caracterizare, a spus întotdeauna lucrurilor pe nume, în teatru, în proză – forme de redare a evenimentelor care i se potrivesc mănuşă, iar în poezie se zbate să câştige o luptă.
Salvarea vine de la faptul că poezia nu are o definiţie. Multe dintre poeme sunt ideatice, cu teme variate puse în dezbatere, acesta fiind tributul pe care Florin îl lasă pe tărâmul literar. Ioan Raţiu demonstrează consecvenţa formei cu care autorul îşi prezintă combustibilul intern, citind un poem mai vechi (din 1994) al acestuia – „Doamne, ce multă trădare” – poem scris în acelaşi stil inconfundabil.
Alexandru Ciocioi sugerează că Florin Iordache nu e nici poet, nici dramaturg, e mai degrabă un cronicar al vremurilor noastre. El nu vrea să cucerească pe nimeni cu versurile sale. Are conştiinţa curată şi dreaptă. Grai de pamfletar. Sunt insule de poezie unde miroase a Adrian Păunescu, a Corneliu Vadim Tudor, dar nu e nici Păunescu nici Vadim, ci scrierea proprie şi poetul din Florin Iordache se vede în fiecare text, mai ales în încheieri, unde totalizează ideea. Caracteristic pentru opera lui Florin Iordache sunt versurile „există totuşi cărarea... / hăţişul eu l-am trăit”, aici se observă trăirea poetică. Autorul are un univers al lui, în care dacă vrei să intri, bine. Oricum, nu îl poţi schimba, el este ca o cascadă care nu poate fi oprită, ceea ce se vede şi din felul în care citeşte. Fiecare poem zâmbeşte grotesc din interior, dar mai sunt şi zâmbete amare, care vin ca o concluzie pe final. Lui Al Ciocioi nu îi place poezia „Duceţi-vă la dracu”, considerând că e prea de tot, şi nu se ştie cine se simte lovit. În schimb, „Nu am zburat niciodată” – i se pare cea mai reuşită.
Este foarte bine că există şi un Florin Iordache care să ne spună simplu ce se întâmplă în zilele noastre concluzionează Al Ciocioi.
Lupişor redivivus, afirmând că este hazardată aprecierea poeziei lui Florin Iordache drept o metaforă generală. Putem găsi şi metafore distincte, frumoase.
Este destul de greu atunci când suferi de un naţionalism optimist, şi cei din jurul tău nu s-au molipsit încă, să înfloreşti ideile fruste cu care scrii istorie.
Florin Iordache declamă, dar în acelaşi timp este un catalizator, un director de sensuri, indicatorul de care ne lovim, care ne arată un drum.
Poezia „Viziuni” aduce aminte de poemul „Tatăl meu Rusia” al maestrului Cezar Ivănescu. Este interesant modul în care se pune problema, ca un dialog cu sine în care Dostoievski este luat ca reper.
Pe de altă parte „Seceta la Siliştea-Gumeşti” este un poem bilingv firesc. Dom’ Profesor are o ştiinţă a cuvântului, spune Lupişor (adică eu), el pleacă de la teme clasice şi ajunge cu uşurinţă la internet, în iad, în Coreea sau printre bidoane de napalm.
Lilianei Tudorache i-au placut poeziile şi ideile exprimate. Sunt poeme de actualitate, care reuşesc să surprindă esenţa vremurilor în care trăim.
Al Bănulescu, nelipsitul nostru amic, vede multă filosofie în ceea ce spune Dom’ Profesor. Angoasele autorului îl duc cu gândul la Alecsandri şi Cârlova.
Luminiţa Paraipan, proaspătă colaboratoare a Cenaclului de Seară, este impresionată de modul inedit în care Florin Iordache şi-a prezentat textele. Sensurile au devenit mai bogate şi mai clare. Luminiţa nu are înclinaţie spre poezia cu substrat politic, o ascultă, ia contact cu aceasta, admiră revolta, însă ar prefera să citească un articol, mai degrabă pe aceste teme. Cel mai mult i-a placut poezia „Spleen”.
Sandu Cristian, prieten vechi al autorului, mărturiseşte că de la lectura primului volum al lui Florin Iordache i-a spus că miroase a epigonism păunescian şi vadimist, dar la a doua lectură a ajuns la concluzia că de fapt poezia lui are atât valoare cât şi amprentă proprie.
Moisă Răzvan identifică în poemele citite foarte multe nemulţumiri, care denotă tristeţe. Tânăr fiind, nu resimte în aceeaşi măsură frustrările acumulate de autor în experienţa sa îndelungată, şi nu rezonează cu intensitatea trăirilor pe care acesta le exprimă.
Copleşită de personalitatea lui Florin Iordache, Ilie Vasilica îl admiră, are cuvinte de laudă la adresa autorului şi înţelege acum ce înseamnă diferenţa între generaţii. Poet direct cu versuri sincere şi simple, dar totuşi pătrunzătoare, cu spiritul tânăr, care poate să abordeze şi elemente moderne – iată pe scurt părerea vorbitoarei.
În încheiere, putem afirma fără dubii că Florin Iordache, prin opera sa şi-a câştigat un loc în panteonul marilor scriitori.
Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 27 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Sâmbătă, 20 octombrie 2007, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, Florin Iordache ne-a prezentat acelaşi lup dar cu altă coafură. Dom’ Profesor este în esenţă un foarte bun dramaturg şi prozator, dar fiind în acelaşi timp cadru didactic universitar, simte nevoia „universalităţii”, drept care caută şi în carul cu fân al poeziei, consemnând în versuri aceleaşi frământări şi nemulţumiri generate de jocurile politice ale vremurilor pe care le trăieşte şi le trăim. Sabie cu mai mult de două tăişuri, Florin Iordache, a prezentat sâmbătă un calup de poezii care acoperă o arie foarte largă de idei şi forme de exprimare, plecând de la rondel, trecând prin cvinarii în poemul „De toamnă” şi terminând cu versul alb. Cu excepţia poeziei „Blondel, frumoasa infractoare”, celelalte poeme sunt manifeste ale realităţii, Florin Iordache putând fi cu uşurinţă catalogat un analist fin suferind de ironie acută. Sensibilizat de problemele noastre şi ţipând în locul nostru, autorul nu ezită să-şi exprime opiniile, să sintetizeze durerile de grup şi să arate fără menajamente cu degetul cuvântului tarele unei societăţi aflate în tranziţie in(de)finită.
„Bă, ce toamnă nemaipomenită / cu frunze gălbejite / de hepatite vegetale... / [...] cu cerşetori pe străzi... / vorba lui Arghezi / poeţi, puţin vă pasă / că se-nmulţiră căcărezii”
Peisaje şocante, vocabular bogat, imaginaţie asociativă puternică, iată o parte din reţeta necesară oricărui scriitor care doreşte să devină un vârf de lance al timpurilor sale. Pentru că de departe Florin Iordache este un autor care transformă realităţile în mijlocul cărora trăim în subiecte de uz general, cu caracter moralizator şi insistă, fără să plictisească, pe tema patriotismului, temă evitată ostentativ de scriitorii tineri şi foarte tineri. Român până în măduva oaselor, poetul Florin Iordache este un dramaturg, un prozator mare şi un actor talentat, dar mai ales este primul dintr-un lung şir de manifestanţi pentru libertatea cuvintelor.
Ioan Raţiu începe discursul critic subliniind că Florin Iordache este şi va rămâne un om de cultură. În poemele dezbatere pe care le-a prezentat el dă dovadă de o tenacitate formidabilă, continuând să cucerească reduta poetică pe care o tot atacă de mai bine de trei decenii. Florin Iordache nu pune mare preţ pe cuvânt, nu îl interesează rafinamentul poetic, trece relativ uşor de la forma fixă la vers liber, fără efort. Se înverşunează să încarce poemele cu evenimente, evenimentele cu doze poetice, creează un amalgam din care morala trebuie să izbândească. Se lasă dus de nişte forme care uneori nu sunt tocmai poetice, dar nu deranjează, întrucât urmăreşte un alt scop. N-a fost niciodată nepăsător cu ceea ce s-a întâmplat în România, e un cronicar. Aspecte aparent nesemnificative l-au determinat să scrie. Autorul este greu de încorsetat într-o micuţă caracterizare, a spus întotdeauna lucrurilor pe nume, în teatru, în proză – forme de redare a evenimentelor care i se potrivesc mănuşă, iar în poezie se zbate să câştige o luptă.
Salvarea vine de la faptul că poezia nu are o definiţie. Multe dintre poeme sunt ideatice, cu teme variate puse în dezbatere, acesta fiind tributul pe care Florin îl lasă pe tărâmul literar. Ioan Raţiu demonstrează consecvenţa formei cu care autorul îşi prezintă combustibilul intern, citind un poem mai vechi (din 1994) al acestuia – „Doamne, ce multă trădare” – poem scris în acelaşi stil inconfundabil.
Alexandru Ciocioi sugerează că Florin Iordache nu e nici poet, nici dramaturg, e mai degrabă un cronicar al vremurilor noastre. El nu vrea să cucerească pe nimeni cu versurile sale. Are conştiinţa curată şi dreaptă. Grai de pamfletar. Sunt insule de poezie unde miroase a Adrian Păunescu, a Corneliu Vadim Tudor, dar nu e nici Păunescu nici Vadim, ci scrierea proprie şi poetul din Florin Iordache se vede în fiecare text, mai ales în încheieri, unde totalizează ideea. Caracteristic pentru opera lui Florin Iordache sunt versurile „există totuşi cărarea... / hăţişul eu l-am trăit”, aici se observă trăirea poetică. Autorul are un univers al lui, în care dacă vrei să intri, bine. Oricum, nu îl poţi schimba, el este ca o cascadă care nu poate fi oprită, ceea ce se vede şi din felul în care citeşte. Fiecare poem zâmbeşte grotesc din interior, dar mai sunt şi zâmbete amare, care vin ca o concluzie pe final. Lui Al Ciocioi nu îi place poezia „Duceţi-vă la dracu”, considerând că e prea de tot, şi nu se ştie cine se simte lovit. În schimb, „Nu am zburat niciodată” – i se pare cea mai reuşită.
Este foarte bine că există şi un Florin Iordache care să ne spună simplu ce se întâmplă în zilele noastre concluzionează Al Ciocioi.
Lupişor redivivus, afirmând că este hazardată aprecierea poeziei lui Florin Iordache drept o metaforă generală. Putem găsi şi metafore distincte, frumoase.
Este destul de greu atunci când suferi de un naţionalism optimist, şi cei din jurul tău nu s-au molipsit încă, să înfloreşti ideile fruste cu care scrii istorie.
Florin Iordache declamă, dar în acelaşi timp este un catalizator, un director de sensuri, indicatorul de care ne lovim, care ne arată un drum.
Poezia „Viziuni” aduce aminte de poemul „Tatăl meu Rusia” al maestrului Cezar Ivănescu. Este interesant modul în care se pune problema, ca un dialog cu sine în care Dostoievski este luat ca reper.
Pe de altă parte „Seceta la Siliştea-Gumeşti” este un poem bilingv firesc. Dom’ Profesor are o ştiinţă a cuvântului, spune Lupişor (adică eu), el pleacă de la teme clasice şi ajunge cu uşurinţă la internet, în iad, în Coreea sau printre bidoane de napalm.
Lilianei Tudorache i-au placut poeziile şi ideile exprimate. Sunt poeme de actualitate, care reuşesc să surprindă esenţa vremurilor în care trăim.
Al Bănulescu, nelipsitul nostru amic, vede multă filosofie în ceea ce spune Dom’ Profesor. Angoasele autorului îl duc cu gândul la Alecsandri şi Cârlova.
Luminiţa Paraipan, proaspătă colaboratoare a Cenaclului de Seară, este impresionată de modul inedit în care Florin Iordache şi-a prezentat textele. Sensurile au devenit mai bogate şi mai clare. Luminiţa nu are înclinaţie spre poezia cu substrat politic, o ascultă, ia contact cu aceasta, admiră revolta, însă ar prefera să citească un articol, mai degrabă pe aceste teme. Cel mai mult i-a placut poezia „Spleen”.
Sandu Cristian, prieten vechi al autorului, mărturiseşte că de la lectura primului volum al lui Florin Iordache i-a spus că miroase a epigonism păunescian şi vadimist, dar la a doua lectură a ajuns la concluzia că de fapt poezia lui are atât valoare cât şi amprentă proprie.
Moisă Răzvan identifică în poemele citite foarte multe nemulţumiri, care denotă tristeţe. Tânăr fiind, nu resimte în aceeaşi măsură frustrările acumulate de autor în experienţa sa îndelungată, şi nu rezonează cu intensitatea trăirilor pe care acesta le exprimă.
Copleşită de personalitatea lui Florin Iordache, Ilie Vasilica îl admiră, are cuvinte de laudă la adresa autorului şi înţelege acum ce înseamnă diferenţa între generaţii. Poet direct cu versuri sincere şi simple, dar totuşi pătrunzătoare, cu spiritul tânăr, care poate să abordeze şi elemente moderne – iată pe scurt părerea vorbitoarei.
În încheiere, putem afirma fără dubii că Florin Iordache, prin opera sa şi-a câştigat un loc în panteonul marilor scriitori.
Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 27 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!
Clipa dă sens!
Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor
Etichete:
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Turneu de lansare de carte
Parteneri ADSUM
Proiecte Marca ADSUM
“Eminescu la Mânăstirea Văratec”
Insignă Facebook ADSUM
Facebook Badge CDS
Facebook Badge Revista ZIP
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
BlogRoll
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu