duminică, 1 iulie 2007
Anne Marie Bejliu
Sunet de piatră
În clopot de piatră
răsună trecutul.
Prezentul frământă
arcuri de sunet.
Iau forma tăcerii
căutând infinitul
şi frunzele stei
spre cer se aruncă.
În salturi ce par a fi
zboruri mărunte,
regăsim libertatea cuvântului
frântă.
Din clopot de piatră
răsună chemarea
spre viaţă sau moarte
Unite contururi
de umbre şi şoapte...
Cuţitul taie adânc
Printre degete,
cremene arsă de firave flăcări
alunecă tandru,
înfiorându-mi gândul.
Cuţitul taie adânc
cuvintele nerostite.
Un vârf dispare în sensuri...
Altul, bate tacticos clapele durerii.
Aşterne cenuşa pe pietrele uitate de izvor.
Pedepsite sunt, de lumină...
Una câte una se adună în cerc.
Frânt arc, luat de ape,
înrobeşte iubirea în adâncuri.
O frunză împleteşte nervurile toamnei
în ritmul iluziilor.
Părăsesc dorul pe o creangă de măr.
Uit moartea în cornul lunii...
Plec să-mi aprind ţigara de iarnă.
Aleg ritmul singuraticului trunchi.
Îi număr inelele...
Impas
Sufletul meu
a uitat să mai scrie
versuri.
L-am împins spre focul
de mii de ani aprins
într-un ciob de vis...
E timid acum
şi paşii îl dor.
Are degetele
umflate de gânduri.
de idei,
de frunze agăţate haotic,
ruginind greu...
Din când în când
pocneşte un mugur
şi speranţa
cântă melodia siguranţei.
Iluzie optică,
bucuria strănută.
Printre buzele cărnoase
izbucneşte câte o floare
de colţ,de clipă...
Cerne rouă cerul.
Sita e spartă şi viaţa alunecă grăbită
printre lumini, umbre, crengi...
Să ating luna o clipă...
Armonie să fur
printre genele umede.
Pleoapele să o mângâie
încet, încet...
Descântă-mi…
Descântă-mi gândul!
Va striga lumii că eşti piatră...
Fericit, vei lua raza lunii
o vei păstra o clipă în palmă şi,
mi-o vei dărui
împreună cu ciobul de sticlă...
Care? Cum?
Nu mai ştii că fericirea
se clădeşte
pe vinele colorate din sticlă?
Din cioburi de lumină şi ferestre de durere.
Nu mă păcăleşte strălucirea.
E trecătoare.
Când lumina fuge în interiorul humei,
ciobul devine doar o pată,
cu reflexe cenuşii.
Atunci ziua rămâne noapte şi noaptea, zi.
Intră! E liber!
Dar scoate pantofii de dans.
În miez se poartă pasul liber...
Alege ritmul!
Sau, dacă vrei,
urmează sunetul mut.
Sau poate,
creşterea sămânţei de iubire
te va adormi sau calma...
Nu contează!
Armonie să fie.
Descântă-mi gândul!
Va adormi odată cu tine
în braţele muntelui
rostogolind idei
pe panta visurilor.
Liber vei fi,
învăluit în lumină...
Inutilitate
Să stai să priveşti
un spaţiu închis
între ziduri înalte
fără ecou...
Să asculţi
trosnind în colţuri
ideile
şi să pleci,
trântind în umbre
speranţa...
Visul închis în palme
furios,
izbucneşte în sunete clare.
Cauţi să furi
sentimentele false
scrise în forme ciudate
pe fiecare rostogolire
a orelor,
a secundelor de singurătate.
Apăsătoare viaţă...
Apăsătoare dorinţă de pierdere
în nisipul cuvintelor.
Un dor de-a pleca
te cuprinde
în fulgerări de lacrimi.
Miroase a carne de înger
cu aripi tăiate uniform.
Scaunul tace
iar degetele amorţite
înşiră pe aţa vidului
locurile neştiute
unde tu,
formă fără contur
vei ajunge poate,
într-o zi...
Libertatea de-a fi
Rostogolindu-se-n larg
sunetul creşte
odată cu undele mării
înghiţit de tăcere.
Te pierzi infinit
într-un spaţiu prea strâmt.
Izbucneşti simfonie
în albii imense...
Libertatea de-a fi,
vuietul apei atingând
pentru un vârf,
focul nestins
al luminii prea albe...
Într- o clipă te stingi,
ruşinat te ascunzi
printre umede fire
ca apoi să revii
mângâiere sau tunet.
Până când
Până când lumina
va uita să mă uite,
voi fi piatră învelită de sărutul apei.
Până când apa
va uita să mă uite,
voi fi nisipul umed călcat de paşii tăi.
Până când
vom uita să uităm,
ne vom fi
picături de ceară străbătându-ne în cuvinte.
Până când sunetul
va uita să mă uite,
voi fi vibraţia gândului tău.
O simplă alunecare în alt cer...
Când mă vei fi uitat,
să nu te uiţi...
la conturul îndepărtării mele.
Nu mă voi întoarce să te uit.
Voi uita pur şi simplu...
Până la urmă…
Ziua,
fântâna îmi citeşte privirea.
Triste clipe
se adună
în jurul straturilor de piatră.
Furate bucăţi
rotund aşezate în trupul ei...
Ziduri.
Ziduri de piatră
ucisă, înviată de limpede apă
şi...eu.
Eu?
Un stei special
amenajat cu braţe
cerşind picături de viaţă,
uniform destrămate
în conice vase de lut.
Aspre lumini
varsă cerul
în conturul de piatră.
Şi piatră
rămâne cuvântul
în buza secundei.
Acelaşi sens.
Mereu acelaşi sens
jucat,
pe acoperişul de tablă
încins de apus.
Acelaşi joc.
Darabana minciunilor
dansând ritmul
învechitelor temeri...
O singurătate , a doua singurătate
şi poate,
regăsire...
Eu,tu…
O întrebare nerostită
lăsa zeilor
libertatea mândriei.
Eu,tu,
două nimicuri
împletind un simplu strigăt.
Bucuria unei secunde
se înălţa stupid
ca un ştreang cu funii de mătase.
Coboram eu,urcai tu…
Mereu nesătui
de minciuna iubirii
sufocate de aerul greu al visurilor.
Două poduri, nu unul,
creştea între noi...
Eu visam paşii trecutului.
Fine amăgiri de tandreţe.
Tu chiar măsurai paşii prezentului,
până la muchia disperării mele
apoi,
săreai peste amănunte.
Într-o clipă erai departe...
Ştiu doar că...
Simt iubirea
piatră ascuţită alunecând
odată cu lumina...
Rotunjeşte sufletul
în trepte adânci.
Spiritul fuge spre înalt,
clopot stingând lent tăcerile.
Bătaie prelungă aduce simţirii
oglinda opacă
a adevărului sec.
Arunc falsităţii
haina zâmbetului.
Dezvelesc visul
deschizând poarta cerului...
Odată,
vei ajunge nor alb
conturând
sensul adevăratei iubiri...
Imposibila înălţare
Alunec în sunetele
desuet atingând
limitele existenţei...
Scurg ultimile forme aspre
ale gândului.
Arunc inerţiei strigătul
sumbrelor trăiri.
Învelesc timpul
în ceara lumânărilor stinse.
Iubesc pietrele râului
în forma perfectă a zbaterilor...
Inutile frământări descopăr
în luminile rampei.
Scena se umple de esenţe.
Ameţesc.
Zâmbesc nălucirilor,
în unghiurile
imposibilelor idei de înălţare.
Salut cerul.
Închid poarta albastră
şi mă retrag cuminte
în cutia în care,
doar palmele
îmi aduc fericirea.
Să mint?
Impasibile gesturi
alunecând în liniştea gândului
Dezgheţări repetate ale durerii...
În braţe simt lumina
amorţind încheieturile.
Întind palmele
să-ţi caut invizibila aură.
Eşti prea departe
să te aud, să te simt.
Acum geamătul surd al iubirii
încetineşte răsuflarea.
Se stinge o clipă de înălţare.
Se aprinde focul lăuntricelor frământări.
Nu e supărare, nu!
E doar amar
presărat în fade lovituri
abia resimţite uneori...
Alteori bici
plesnind echilibrul precar al lumânărilor
din nisipul clipelor de bucurie.
Tac.
Nu vreau să spulber bruma de fericire
a secundelor glasului tău
alunecând speranţă în inima mea.
Nu vreau să tulbur izvorul prieteniei...
Lumina îmi poartă mereu paşii
în preajma ta.
O las să-mi cuprindă blând chipul,trupul,braţele...
Să izbucnească şuvoi de fericire
spre contururile aşternute de gânduri curate.
O linişte nesfârşită lasă în urmă...
Fără umbre,fără pete cenuşii îngheţate,
arse în flacăra verde
a neputinţei.
Aproape departe
Ca o lumină simţeam
umbra timpului
alunecând mângâiere.
Uneori greşeam şi simţeam
durere.
Alteori,
înfăşuram podoabele secundelor
de fericire,
în ploi.
Una câte una,
lacrimile lor
ştergeau căile nebătute
ale destinului.
Prin coama lor,
pădurile simţeau
vântul schimbărilor
ca o plesnitură de bici.
Printre crăpături,singură,
strecuram
bucuria glasului.
Îmi strigam patimile...
Iubirea aştepta mereu
plină de esenţele
fericirii sau durerii.
Clipele se împleteau singure
în miezul fiinţei,
în miezul lacrimilor,
în mijlocul rugăciunilor
alunecând
în şi spre cerul
ascuns undeva
în sufletul meu...
Rămâneam mereu
Eu şi Lumina
"Mine" era doar umbra...
În derivă
Mă voi scurge tăcere
în firul profund
al neliniştilor mele.
Pe calea luminii
voi regăsi
adâncitele sensuri ale Eu-lui meu.
Singurătatea este unic ţărm
iar iubirea,
o iluzie cu rădăcini prea lungi
ca să o pot cuprinde...
Simt teamă
şi frigul mă înconjură nemilos.
Devin sămânţă în locuri neştiute
aruncată de clipe.
Înfloresc în aer
iar tulpina încovoiată de visuri
abia mai susţine corola.
Să mă pierd?
Să mă arunc în uitare?
Să prind picătura de ploaie
sau falsele culori ale fericirii
dăruite odată de răsărit?
Să rămân sau să plec neştiută de nimeni?
Poate într-o zi,
mă vei regăsi pe un dâmb de nisip
şi vei încerca
să mă redescoperi...
Îmi vei pune un nume.
Voi râde ştiindu-te atât de bine...
Tu,
nu vei recunoaşte glasul meu
şi vei relua jocul sunetelor.
Vom vorbi altă limbă.
Cea a omului şi a florii.
Odată albastră,odată albă...
Acum,
galben trandafir.
În derivă...
Vei admira parfumul meu
şi poate,
înclinarea plină de eleganţă a corolei.
Îţi voi spune adio,
când degetele tale
vor aluneca blând pe tulpină,
zdrobind la plecare
şi ultimii spini.
Un cuvânt abia susurat
va rămâne încrustat
pe o frunză...
Textele lecturate in Cenaclul de Seară - 30iunie2007
În clopot de piatră
răsună trecutul.
Prezentul frământă
arcuri de sunet.
Iau forma tăcerii
căutând infinitul
şi frunzele stei
spre cer se aruncă.
În salturi ce par a fi
zboruri mărunte,
regăsim libertatea cuvântului
frântă.
Din clopot de piatră
răsună chemarea
spre viaţă sau moarte
Unite contururi
de umbre şi şoapte...
Cuţitul taie adânc
Printre degete,
cremene arsă de firave flăcări
alunecă tandru,
înfiorându-mi gândul.
Cuţitul taie adânc
cuvintele nerostite.
Un vârf dispare în sensuri...
Altul, bate tacticos clapele durerii.
Aşterne cenuşa pe pietrele uitate de izvor.
Pedepsite sunt, de lumină...
Una câte una se adună în cerc.
Frânt arc, luat de ape,
înrobeşte iubirea în adâncuri.
O frunză împleteşte nervurile toamnei
în ritmul iluziilor.
Părăsesc dorul pe o creangă de măr.
Uit moartea în cornul lunii...
Plec să-mi aprind ţigara de iarnă.
Aleg ritmul singuraticului trunchi.
Îi număr inelele...
Impas
Sufletul meu
a uitat să mai scrie
versuri.
L-am împins spre focul
de mii de ani aprins
într-un ciob de vis...
E timid acum
şi paşii îl dor.
Are degetele
umflate de gânduri.
de idei,
de frunze agăţate haotic,
ruginind greu...
Din când în când
pocneşte un mugur
şi speranţa
cântă melodia siguranţei.
Iluzie optică,
bucuria strănută.
Printre buzele cărnoase
izbucneşte câte o floare
de colţ,de clipă...
Cerne rouă cerul.
Sita e spartă şi viaţa alunecă grăbită
printre lumini, umbre, crengi...
Să ating luna o clipă...
Armonie să fur
printre genele umede.
Pleoapele să o mângâie
încet, încet...
Descântă-mi…
Descântă-mi gândul!
Va striga lumii că eşti piatră...
Fericit, vei lua raza lunii
o vei păstra o clipă în palmă şi,
mi-o vei dărui
împreună cu ciobul de sticlă...
Care? Cum?
Nu mai ştii că fericirea
se clădeşte
pe vinele colorate din sticlă?
Din cioburi de lumină şi ferestre de durere.
Nu mă păcăleşte strălucirea.
E trecătoare.
Când lumina fuge în interiorul humei,
ciobul devine doar o pată,
cu reflexe cenuşii.
Atunci ziua rămâne noapte şi noaptea, zi.
Intră! E liber!
Dar scoate pantofii de dans.
În miez se poartă pasul liber...
Alege ritmul!
Sau, dacă vrei,
urmează sunetul mut.
Sau poate,
creşterea sămânţei de iubire
te va adormi sau calma...
Nu contează!
Armonie să fie.
Descântă-mi gândul!
Va adormi odată cu tine
în braţele muntelui
rostogolind idei
pe panta visurilor.
Liber vei fi,
învăluit în lumină...
Inutilitate
Să stai să priveşti
un spaţiu închis
între ziduri înalte
fără ecou...
Să asculţi
trosnind în colţuri
ideile
şi să pleci,
trântind în umbre
speranţa...
Visul închis în palme
furios,
izbucneşte în sunete clare.
Cauţi să furi
sentimentele false
scrise în forme ciudate
pe fiecare rostogolire
a orelor,
a secundelor de singurătate.
Apăsătoare viaţă...
Apăsătoare dorinţă de pierdere
în nisipul cuvintelor.
Un dor de-a pleca
te cuprinde
în fulgerări de lacrimi.
Miroase a carne de înger
cu aripi tăiate uniform.
Scaunul tace
iar degetele amorţite
înşiră pe aţa vidului
locurile neştiute
unde tu,
formă fără contur
vei ajunge poate,
într-o zi...
Libertatea de-a fi
Rostogolindu-se-n larg
sunetul creşte
odată cu undele mării
înghiţit de tăcere.
Te pierzi infinit
într-un spaţiu prea strâmt.
Izbucneşti simfonie
în albii imense...
Libertatea de-a fi,
vuietul apei atingând
pentru un vârf,
focul nestins
al luminii prea albe...
Într- o clipă te stingi,
ruşinat te ascunzi
printre umede fire
ca apoi să revii
mângâiere sau tunet.
Până când
Până când lumina
va uita să mă uite,
voi fi piatră învelită de sărutul apei.
Până când apa
va uita să mă uite,
voi fi nisipul umed călcat de paşii tăi.
Până când
vom uita să uităm,
ne vom fi
picături de ceară străbătându-ne în cuvinte.
Până când sunetul
va uita să mă uite,
voi fi vibraţia gândului tău.
O simplă alunecare în alt cer...
Când mă vei fi uitat,
să nu te uiţi...
la conturul îndepărtării mele.
Nu mă voi întoarce să te uit.
Voi uita pur şi simplu...
Până la urmă…
Ziua,
fântâna îmi citeşte privirea.
Triste clipe
se adună
în jurul straturilor de piatră.
Furate bucăţi
rotund aşezate în trupul ei...
Ziduri.
Ziduri de piatră
ucisă, înviată de limpede apă
şi...eu.
Eu?
Un stei special
amenajat cu braţe
cerşind picături de viaţă,
uniform destrămate
în conice vase de lut.
Aspre lumini
varsă cerul
în conturul de piatră.
Şi piatră
rămâne cuvântul
în buza secundei.
Acelaşi sens.
Mereu acelaşi sens
jucat,
pe acoperişul de tablă
încins de apus.
Acelaşi joc.
Darabana minciunilor
dansând ritmul
învechitelor temeri...
O singurătate , a doua singurătate
şi poate,
regăsire...
Eu,tu…
O întrebare nerostită
lăsa zeilor
libertatea mândriei.
Eu,tu,
două nimicuri
împletind un simplu strigăt.
Bucuria unei secunde
se înălţa stupid
ca un ştreang cu funii de mătase.
Coboram eu,urcai tu…
Mereu nesătui
de minciuna iubirii
sufocate de aerul greu al visurilor.
Două poduri, nu unul,
creştea între noi...
Eu visam paşii trecutului.
Fine amăgiri de tandreţe.
Tu chiar măsurai paşii prezentului,
până la muchia disperării mele
apoi,
săreai peste amănunte.
Într-o clipă erai departe...
Ştiu doar că...
Simt iubirea
piatră ascuţită alunecând
odată cu lumina...
Rotunjeşte sufletul
în trepte adânci.
Spiritul fuge spre înalt,
clopot stingând lent tăcerile.
Bătaie prelungă aduce simţirii
oglinda opacă
a adevărului sec.
Arunc falsităţii
haina zâmbetului.
Dezvelesc visul
deschizând poarta cerului...
Odată,
vei ajunge nor alb
conturând
sensul adevăratei iubiri...
Imposibila înălţare
Alunec în sunetele
desuet atingând
limitele existenţei...
Scurg ultimile forme aspre
ale gândului.
Arunc inerţiei strigătul
sumbrelor trăiri.
Învelesc timpul
în ceara lumânărilor stinse.
Iubesc pietrele râului
în forma perfectă a zbaterilor...
Inutile frământări descopăr
în luminile rampei.
Scena se umple de esenţe.
Ameţesc.
Zâmbesc nălucirilor,
în unghiurile
imposibilelor idei de înălţare.
Salut cerul.
Închid poarta albastră
şi mă retrag cuminte
în cutia în care,
doar palmele
îmi aduc fericirea.
Să mint?
Impasibile gesturi
alunecând în liniştea gândului
Dezgheţări repetate ale durerii...
În braţe simt lumina
amorţind încheieturile.
Întind palmele
să-ţi caut invizibila aură.
Eşti prea departe
să te aud, să te simt.
Acum geamătul surd al iubirii
încetineşte răsuflarea.
Se stinge o clipă de înălţare.
Se aprinde focul lăuntricelor frământări.
Nu e supărare, nu!
E doar amar
presărat în fade lovituri
abia resimţite uneori...
Alteori bici
plesnind echilibrul precar al lumânărilor
din nisipul clipelor de bucurie.
Tac.
Nu vreau să spulber bruma de fericire
a secundelor glasului tău
alunecând speranţă în inima mea.
Nu vreau să tulbur izvorul prieteniei...
Lumina îmi poartă mereu paşii
în preajma ta.
O las să-mi cuprindă blând chipul,trupul,braţele...
Să izbucnească şuvoi de fericire
spre contururile aşternute de gânduri curate.
O linişte nesfârşită lasă în urmă...
Fără umbre,fără pete cenuşii îngheţate,
arse în flacăra verde
a neputinţei.
Aproape departe
Ca o lumină simţeam
umbra timpului
alunecând mângâiere.
Uneori greşeam şi simţeam
durere.
Alteori,
înfăşuram podoabele secundelor
de fericire,
în ploi.
Una câte una,
lacrimile lor
ştergeau căile nebătute
ale destinului.
Prin coama lor,
pădurile simţeau
vântul schimbărilor
ca o plesnitură de bici.
Printre crăpături,singură,
strecuram
bucuria glasului.
Îmi strigam patimile...
Iubirea aştepta mereu
plină de esenţele
fericirii sau durerii.
Clipele se împleteau singure
în miezul fiinţei,
în miezul lacrimilor,
în mijlocul rugăciunilor
alunecând
în şi spre cerul
ascuns undeva
în sufletul meu...
Rămâneam mereu
Eu şi Lumina
"Mine" era doar umbra...
În derivă
Mă voi scurge tăcere
în firul profund
al neliniştilor mele.
Pe calea luminii
voi regăsi
adâncitele sensuri ale Eu-lui meu.
Singurătatea este unic ţărm
iar iubirea,
o iluzie cu rădăcini prea lungi
ca să o pot cuprinde...
Simt teamă
şi frigul mă înconjură nemilos.
Devin sămânţă în locuri neştiute
aruncată de clipe.
Înfloresc în aer
iar tulpina încovoiată de visuri
abia mai susţine corola.
Să mă pierd?
Să mă arunc în uitare?
Să prind picătura de ploaie
sau falsele culori ale fericirii
dăruite odată de răsărit?
Să rămân sau să plec neştiută de nimeni?
Poate într-o zi,
mă vei regăsi pe un dâmb de nisip
şi vei încerca
să mă redescoperi...
Îmi vei pune un nume.
Voi râde ştiindu-te atât de bine...
Tu,
nu vei recunoaşte glasul meu
şi vei relua jocul sunetelor.
Vom vorbi altă limbă.
Cea a omului şi a florii.
Odată albastră,odată albă...
Acum,
galben trandafir.
În derivă...
Vei admira parfumul meu
şi poate,
înclinarea plină de eleganţă a corolei.
Îţi voi spune adio,
când degetele tale
vor aluneca blând pe tulpină,
zdrobind la plecare
şi ultimii spini.
Un cuvânt abia susurat
va rămâne încrustat
pe o frunză...
Textele lecturate in Cenaclul de Seară - 30iunie2007
Etichete:
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Turneu de lansare de carte
Parteneri ADSUM
Proiecte Marca ADSUM
“Eminescu la Mânăstirea Văratec”
Insignă Facebook ADSUM
Facebook Badge CDS
Facebook Badge Revista ZIP
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
BlogRoll
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu