duminică, 29 iulie 2007
Miralia
Ascultătorul e absent
E atat de intuneric acum ! Ma ispitesc umbrele cu degete subtiri
Sa le prind in inclestare de copil speriat.
Aerul cald imi zvarcoleste camasa hipnotizata si ea cu albu-i prins
In nisipul ce se scurge in declin. Stii cum mi-e sufletul acum ?
Ca un vultur ce sta cu aripile intinse fara sa zboare, priveste doar asa, in gol ,
Sau isi plimba admirabil penele in acelasi loc, in atingeri diafane.
Mi-ar fi teama sa ma urc in amvonul noptii .
Asa ca ma pitesc dupa sterpele-mi cufere invechite si scotocesc
Prin buzunarele trecutului, poate, poate, nu voi mai auzi ceasul
Ticaind asurzitor si urcandu-mi-se pe tample ca o planta agatatoare.
E timpul pentru vijelia marturisirilor dar ascultatorul e absent...
Si-a uitat doar o grimasa pe gatul meu peste care au tipat stelele.
Parul mi se amesteca in lacrimi rabufnite de prea mult dor...
De cine? Doar e timpul marturisirilor...dar ascultatorul e absent
Si noaptea scrasneste luand proportii gigantice.
Intr-o albie interioara se aude ecou de cadere, nu mai sunt aplauze sau zambete
Si nici acolade de imbratisari, doar eu, un arbitru fara voia lui
Intr-un meci fara jucatori si cu pleoapele anesteziate.
Imi cant timid lumina din iris cu masca de frunze, inca verzi, acoperindu-mi obrajii.
Mai ridic din cand in cand un cartonas pentru aparentele acestea
Inselatoare ale lumii ce-si poarta aorta prea departe de trup.
Ma incoltesc privirile ei cu dalte grele in acest oras cu portative albastre
Dar atat de naclaite si pline de note indurerate.
Si mie iar mi-e dor…de cine ? Stiu,e timpul marturisirilor, asa mi-ai spune
Daca ai fi aici.. dar...ascultatorul e absent...si ma intreb: de ce s-a spanzurat?
Cine? M-ai intreba...Ascultatorul...intr-o noapte in care ploua cu bucati de cer...
Cand a fost asta? –m-ai intreba iarasi. Intr-un veac al deznadejdilor
Cand vantul isi mana demonii sa muste aripile ingerilor.
Uita-te, acum, in ochii mei, piaptana-mi irisul cu parfum de crini
Sa adorm, sa nu mai simt dorul atat de aprig biciuindu-mi pielea-mireasa
Si visele strepezite cu falduri colturoase !
E atat de intuneric acum!!!Si ascultatorul e absent si parca n-a fost niciodata...
ŞTII CE ?
Cred ca oamenii si-au limitat aventura trairii,
Au uitat sa-si puna genunchii sa atinga pamantul,
Si mai cred ca in fata noastra doarme o pasare
Plesuva, destramata, batand sacadat tinichelele inimii ei.
Stii ce? S-a impanzit lumea de animale-gigant
Si undeva mocneste lava intunericului.
Tu auzi un sunet, ochii-perle cenusii
Isi tulbura inocenta cautandu-l nestiut;
Ecoul lui fura timpul pentru o clipa
Iar corola-i de fum, rotunda, pare aurita
...desi nu-i decat innecaciune abundenta,
Pentru omul orb, inconstient contemporan
Ea pare .....da, hiperexistenta.
Astfel ca mintea lui isi manuie golurile
Ca si poetul cuvintele.
Doar ca bucuria nu mai e ambrozie
Ci venin tragic ce populeaza existente.
Stii ce? Ti-am luat pulsul...esti...mort?
Noaptea isi plimba cadranul la tine,
In suflet, desfrunzindu-si infinitul...
O tragedie ca o istorie, da...
Sa ne potrivim ceasurile...
Poate ca am uitat sa scoatem mana
... pe geam...mai stii?
De unde isi ia lumea asta rasaritul?
Dintr-un spatiu virtual, de nu racneste a culoare?...
Stii ce? Tare esti dezorientat!...
Ignorat, ignorant si neiluminat.
Eu iti tot arunc gandul meu carare
Si din goarna-ti sun chemarea...
Ce vrei mai mult de atat?
Pune-ti simturile sa deschida portile,
Sa cante viorile la masa varfului de iris,
Lumina sa devina incandescenta,
Strazile sa-si piarda privirea somnolenta...
Stii ce? Acum e tarziu...Ingenunchez...
Pe umbra inimii tale asternut.
Mai vorbim si maine...
Stii ce? Nu stinge ...lumina!
Dezgolit de forma si continut,
Macar sa-mi aduc mai aproape ...cerul.
Adesea simt vârfurile munţilor
Adesea simt varfurile muntilor la mine in inima
Au chip de vijelie, vantul e lasat liber sa fluiere
Iar pasarile mi se aseaza pe umerii invesmantati cu nostalgii.
Tipatul acela al amintirilor mi-e atat de cunoscut!...
Timpul imi masoara ochii –doua frunze uitate in iarna,
Stancile abrupte imi sangereaza bataile vietii,
Incerc sa plang dar lacrima-mi sta neclintita inlauntru
Doar un miros de iasomie se simte, semn ca ploua.
Adesea simt varfurile muntilor incolacindu-mi gandurile;
Nu mai am curaj sa stau intinsa pe pajiste,
Simt rau de inaltime primejdioasa...
Caprele negre imi trec raurile de sange
Zambind a poveste neinteleasa.
M-am repezit sa-mi prind genunchiul sa nu cada
Un copil ma privea dintr-o oglinda rosie,
O faptura atat de veche ca o fotografie in alb-negru
Ce spala aerul in forme geometrice
Dureros de ascutite. Aici stau imbratisate lucruri vechi,
Cimitirul de flori e inundat de spatii in ceata.
Ma priveste cineva? Sau e un alt cosmar apasat
Cu gust de trecut si teama pentru viitor?
Adesea simt varfurile muntilor spargandu-se in timpan
Cazand pe trupu-mi –pocal uitat de vesnicie
Nu mai aud...decat bucati de piatra rostogolindu-se
Ca pe-un suflet de fluture...ma saruta amurgul...
Ma lipesc de pasarea ce ma smulge din gura prapastiei
Si zbor inlantuita de aripile fosninde in cerul
Ce arde in viata de-atata culoare...
Gânduri într-o zi de martie trist
In aer miroase a amintire subita din trecut,
A dor strivit in cadere ce latra pustiu.
Ar fi trebuit sa plang acum, dar nu simt nimic,
Doar o aspra amaraciune, ruginita, venind in fluviu
Sa-mi urle linistea neplouata de mult.
Ai vazut? Astazi oamenii se grabeau parca mai tare
Isi dezamageau rand pe rand sufletul, inima...
Mie imi era somn dar umbrele pleoapelor incarcate
Ma tineau treaza cu privirea fixa pe zbaterea vinelor
...sa nu se opreasca, mai stii? E atata nefiinta in jur...!
Mi-e teama sa nu se ia, poate e vreo boala contemporana...
Bateti clopotele, voi, batrani incercati de viata,
Aruncati norii sfidatori afara, in moarte,
Mai inveseliti-ne umbletul garbovit dar lipsit de truda,
Sfaramati-ne spaimele, ardeti dar timpul
Sa-l retraim inverzit din cenusa!
Ce-am patit, ma intrebi? De ce tip asa?
Azi strainii m-au scotocit pe dinafara,
Mi-au gasit defecte, m-au intors pe toate colturile
M-au huiduit ca cica miros a trecut, a vremuri carunte, apuse,
A gandiri clatinate ce nu-si au locul aici si acum
Mi-au spus ca sunt sarac, ca-mi ar pamantul degeaba
,,oricum nu iese nimic”-spun ei
Nu, nici macar sa plang nu pot
Imi umflu lacrima intr-o scobitura de suflet
Ma fac ca sunt surd, orb si mut si surad ...
Doar inspre cerul flamand de rugaciunea celor ce nu exista.
Lumea asta...of! atat de plina de disonante,
Zgaraie doar vazduhul cu niste carje imense
Nu stie sa paseasca domol, la fiecare pas rupe din lut
Si tropaie de-mi astup urechile
Pipaindu-le totodata, sa vad, mai sunt?
Timpanul mi-e bolnav...si vine primavara
Inca in asonanta cu mersul lumii acesteia.
Dar o sa vina curand duminica - e un tren ce duce in afara.
S-a desfăcut timpul
S-a desfăcut timpul...în foi subţiri de le bate vântul stingher,
Cu tot cu trup...un vagabond îşi plimbă braţele ce miros a iarbă.
S-a desfăcut timpul şi nimeni nu ştie...că am ajuns undeva,
Poate în cer...sau poate pe un tărâm zvârlit într-o epocă rămasă singulară.
Curg orele în şiroaie plescăindu-şi nopţile într-o prelungire de ape
Şi nimeni nu ştie...s-a desfăcut timpul...pe aripi de vultur roşu,
Doar un vagabond îşi tremură cutele frunţii în palme...
Şi nimeni nu ştie...şi-i aşteptare răpăind tumultuos a răsuflare mocnită...
S-a desfăcut...timpul...aburit ca un geam prin care priveşte un copil mut,
Se mai zbate doar o frunză argintată uitată pe un orologiu bătrân
Şi scârţăie...doar un vagabond o vede şi...o smulge plictisit
Înfăşurându-şi cu ea gâtul înnegrit de nemângâiere...
Şi ...nimeni nu ştie...că timpul...s-a desfăcut în ciorchini de lacrimi sângerii !...
O istorie încă vie
Peste poienile curbate din gândurile mele se văd tronuri
Peste care coroanele împărăteşti îşi încearcă greutatea.
Mai sus, pe cerul rumenit, se văd urme de războaie arse
Şi-mi cad în poală scrisorile înfrânţilor, răniţilor, cioburi şi arme
Pe care le arunc înspre soare, să le topească...
Râmân mereu cu mine, sprijinindu-mă de-un sceptru
Muşcat de liniile vieţii din atâtea palme sângerânde,
Acum oase crescute şi întinse pe aşternuturi înfometate.
În locurile pietruite trupurile arcuite ale învingătorilor
Îşi răsucesc săgeţile în focul victoriei.
Sunt doar un spectator întâmplător sau poate nu...
Mă strigă toţi pe numele care parcă nu e al meu
Dar răspund zvârcolindu-mi paşii în pământul închegat
Cu atâtea flori sângerii, urme ale cailor tăiaţi în jumătate
Copitele lor s-au însemnat aici iar coamele pe alte câmpii.
Sunt trei cruci pe dealul din depărtare...
Le vede doar ochiul căruia îi pasă de durerea Omului.
E o istorie vie ce nu s-a scris cu adevărat decât în suflete
Rănite şi ele de zbuciumul timpului înfrigurat.
Şi în acea poiană curbată acum de gândurile mele
Stau eu şi cuvintele-turle ţâşnite din pământul acesta ,
Martor tăcut al fiecărui apus de fiinţă.
Priveşte-mă în ochi…nici ieri, nici azi, nici mâine…
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
Nu-i aşa că cerul, ţipând aproape inexpresiv în zâmbet pal şi ronţăindu-mi muşchii feţei?
Ieri îmi spuneai că-i vezi irisului, aripi în care s-au înfipt căngi de cristal…
Azi, strânsoarea palmei mele stângi te amuţeşte, te laşi robit de zbaterile vinelor mele
Şi …ameninţi în gânduri, furtuna, să nu care cumva să coboare
Peste sufletele noastre asmuţite spre albastru.
Ce ne pasă de goana lumii când noi sărim din cercul timpului,
Aruncând pietricele ca în şotronul copilăriei ?
Acum sunt eu, acum eşti tu… ce e clipa,
Decât poate dans furişat în camerele inimii mirosind a cadriluri cu tic-tac de orologiu?
Uite, miroase! Straşnic busuiocul acesta…! şi parcă ne creşte prin vine
Făcându-şi loc prin porii însămânţaţi cu oaze nedislocate încă.
Trupul meu-mireasă naufragiată pe margini de fântâni voievodale,
Gleznele mele-basoreliefuri scrijelate de buchetele gâtuite ale asfaltului sterp,
Braţele- fâlfâiri de mătăsuri pe paturi verzi…
Aş fi vrut să-ţi sărut pleoapele, erai atât de frumos!!!
Dar au tasnit pitpalacii in turme spre rapa si…
A trebuit să alerg să-i prind de-mi sângerau apoi degetele
Pentru că mi le prinsesem în grinzile pământului
Ca să scot toate păsările uitate…
Apoi aş fi vrut să-ţi sărut obrajii dar… au început să ardă norii
Chiuind nebuni şi însetaţi.
Îi loveau clopotele veşniciei dar degeaba…
Îmi asurzeau mişcările, dorinţele mi le anesteziau…
Apoi aş mai fi vrut …doar părul să ţi-l sărut
Dar s-au ridicat poteci întortocheate
Cu iederă înspinuită; sărutam tot ce-mi ieşea în cale
Şi-mi sângerau buzele
Cu gândul la părul tău, sălcii plecate peste mine, doar în vis...
Nu ieri, nici azi, nici mâine.
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
-Nici ieri...nici azi...nici mâine.-
Texte lecturate la Cenaclul de Seară din 28.07.2007
E atat de intuneric acum ! Ma ispitesc umbrele cu degete subtiri
Sa le prind in inclestare de copil speriat.
Aerul cald imi zvarcoleste camasa hipnotizata si ea cu albu-i prins
In nisipul ce se scurge in declin. Stii cum mi-e sufletul acum ?
Ca un vultur ce sta cu aripile intinse fara sa zboare, priveste doar asa, in gol ,
Sau isi plimba admirabil penele in acelasi loc, in atingeri diafane.
Mi-ar fi teama sa ma urc in amvonul noptii .
Asa ca ma pitesc dupa sterpele-mi cufere invechite si scotocesc
Prin buzunarele trecutului, poate, poate, nu voi mai auzi ceasul
Ticaind asurzitor si urcandu-mi-se pe tample ca o planta agatatoare.
E timpul pentru vijelia marturisirilor dar ascultatorul e absent...
Si-a uitat doar o grimasa pe gatul meu peste care au tipat stelele.
Parul mi se amesteca in lacrimi rabufnite de prea mult dor...
De cine? Doar e timpul marturisirilor...dar ascultatorul e absent
Si noaptea scrasneste luand proportii gigantice.
Intr-o albie interioara se aude ecou de cadere, nu mai sunt aplauze sau zambete
Si nici acolade de imbratisari, doar eu, un arbitru fara voia lui
Intr-un meci fara jucatori si cu pleoapele anesteziate.
Imi cant timid lumina din iris cu masca de frunze, inca verzi, acoperindu-mi obrajii.
Mai ridic din cand in cand un cartonas pentru aparentele acestea
Inselatoare ale lumii ce-si poarta aorta prea departe de trup.
Ma incoltesc privirile ei cu dalte grele in acest oras cu portative albastre
Dar atat de naclaite si pline de note indurerate.
Si mie iar mi-e dor…de cine ? Stiu,e timpul marturisirilor, asa mi-ai spune
Daca ai fi aici.. dar...ascultatorul e absent...si ma intreb: de ce s-a spanzurat?
Cine? M-ai intreba...Ascultatorul...intr-o noapte in care ploua cu bucati de cer...
Cand a fost asta? –m-ai intreba iarasi. Intr-un veac al deznadejdilor
Cand vantul isi mana demonii sa muste aripile ingerilor.
Uita-te, acum, in ochii mei, piaptana-mi irisul cu parfum de crini
Sa adorm, sa nu mai simt dorul atat de aprig biciuindu-mi pielea-mireasa
Si visele strepezite cu falduri colturoase !
E atat de intuneric acum!!!Si ascultatorul e absent si parca n-a fost niciodata...
ŞTII CE ?
Cred ca oamenii si-au limitat aventura trairii,
Au uitat sa-si puna genunchii sa atinga pamantul,
Si mai cred ca in fata noastra doarme o pasare
Plesuva, destramata, batand sacadat tinichelele inimii ei.
Stii ce? S-a impanzit lumea de animale-gigant
Si undeva mocneste lava intunericului.
Tu auzi un sunet, ochii-perle cenusii
Isi tulbura inocenta cautandu-l nestiut;
Ecoul lui fura timpul pentru o clipa
Iar corola-i de fum, rotunda, pare aurita
...desi nu-i decat innecaciune abundenta,
Pentru omul orb, inconstient contemporan
Ea pare .....da, hiperexistenta.
Astfel ca mintea lui isi manuie golurile
Ca si poetul cuvintele.
Doar ca bucuria nu mai e ambrozie
Ci venin tragic ce populeaza existente.
Stii ce? Ti-am luat pulsul...esti...mort?
Noaptea isi plimba cadranul la tine,
In suflet, desfrunzindu-si infinitul...
O tragedie ca o istorie, da...
Sa ne potrivim ceasurile...
Poate ca am uitat sa scoatem mana
... pe geam...mai stii?
De unde isi ia lumea asta rasaritul?
Dintr-un spatiu virtual, de nu racneste a culoare?...
Stii ce? Tare esti dezorientat!...
Ignorat, ignorant si neiluminat.
Eu iti tot arunc gandul meu carare
Si din goarna-ti sun chemarea...
Ce vrei mai mult de atat?
Pune-ti simturile sa deschida portile,
Sa cante viorile la masa varfului de iris,
Lumina sa devina incandescenta,
Strazile sa-si piarda privirea somnolenta...
Stii ce? Acum e tarziu...Ingenunchez...
Pe umbra inimii tale asternut.
Mai vorbim si maine...
Stii ce? Nu stinge ...lumina!
Dezgolit de forma si continut,
Macar sa-mi aduc mai aproape ...cerul.
Adesea simt vârfurile munţilor
Adesea simt varfurile muntilor la mine in inima
Au chip de vijelie, vantul e lasat liber sa fluiere
Iar pasarile mi se aseaza pe umerii invesmantati cu nostalgii.
Tipatul acela al amintirilor mi-e atat de cunoscut!...
Timpul imi masoara ochii –doua frunze uitate in iarna,
Stancile abrupte imi sangereaza bataile vietii,
Incerc sa plang dar lacrima-mi sta neclintita inlauntru
Doar un miros de iasomie se simte, semn ca ploua.
Adesea simt varfurile muntilor incolacindu-mi gandurile;
Nu mai am curaj sa stau intinsa pe pajiste,
Simt rau de inaltime primejdioasa...
Caprele negre imi trec raurile de sange
Zambind a poveste neinteleasa.
M-am repezit sa-mi prind genunchiul sa nu cada
Un copil ma privea dintr-o oglinda rosie,
O faptura atat de veche ca o fotografie in alb-negru
Ce spala aerul in forme geometrice
Dureros de ascutite. Aici stau imbratisate lucruri vechi,
Cimitirul de flori e inundat de spatii in ceata.
Ma priveste cineva? Sau e un alt cosmar apasat
Cu gust de trecut si teama pentru viitor?
Adesea simt varfurile muntilor spargandu-se in timpan
Cazand pe trupu-mi –pocal uitat de vesnicie
Nu mai aud...decat bucati de piatra rostogolindu-se
Ca pe-un suflet de fluture...ma saruta amurgul...
Ma lipesc de pasarea ce ma smulge din gura prapastiei
Si zbor inlantuita de aripile fosninde in cerul
Ce arde in viata de-atata culoare...
Gânduri într-o zi de martie trist
In aer miroase a amintire subita din trecut,
A dor strivit in cadere ce latra pustiu.
Ar fi trebuit sa plang acum, dar nu simt nimic,
Doar o aspra amaraciune, ruginita, venind in fluviu
Sa-mi urle linistea neplouata de mult.
Ai vazut? Astazi oamenii se grabeau parca mai tare
Isi dezamageau rand pe rand sufletul, inima...
Mie imi era somn dar umbrele pleoapelor incarcate
Ma tineau treaza cu privirea fixa pe zbaterea vinelor
...sa nu se opreasca, mai stii? E atata nefiinta in jur...!
Mi-e teama sa nu se ia, poate e vreo boala contemporana...
Bateti clopotele, voi, batrani incercati de viata,
Aruncati norii sfidatori afara, in moarte,
Mai inveseliti-ne umbletul garbovit dar lipsit de truda,
Sfaramati-ne spaimele, ardeti dar timpul
Sa-l retraim inverzit din cenusa!
Ce-am patit, ma intrebi? De ce tip asa?
Azi strainii m-au scotocit pe dinafara,
Mi-au gasit defecte, m-au intors pe toate colturile
M-au huiduit ca cica miros a trecut, a vremuri carunte, apuse,
A gandiri clatinate ce nu-si au locul aici si acum
Mi-au spus ca sunt sarac, ca-mi ar pamantul degeaba
,,oricum nu iese nimic”-spun ei
Nu, nici macar sa plang nu pot
Imi umflu lacrima intr-o scobitura de suflet
Ma fac ca sunt surd, orb si mut si surad ...
Doar inspre cerul flamand de rugaciunea celor ce nu exista.
Lumea asta...of! atat de plina de disonante,
Zgaraie doar vazduhul cu niste carje imense
Nu stie sa paseasca domol, la fiecare pas rupe din lut
Si tropaie de-mi astup urechile
Pipaindu-le totodata, sa vad, mai sunt?
Timpanul mi-e bolnav...si vine primavara
Inca in asonanta cu mersul lumii acesteia.
Dar o sa vina curand duminica - e un tren ce duce in afara.
S-a desfăcut timpul
S-a desfăcut timpul...în foi subţiri de le bate vântul stingher,
Cu tot cu trup...un vagabond îşi plimbă braţele ce miros a iarbă.
S-a desfăcut timpul şi nimeni nu ştie...că am ajuns undeva,
Poate în cer...sau poate pe un tărâm zvârlit într-o epocă rămasă singulară.
Curg orele în şiroaie plescăindu-şi nopţile într-o prelungire de ape
Şi nimeni nu ştie...s-a desfăcut timpul...pe aripi de vultur roşu,
Doar un vagabond îşi tremură cutele frunţii în palme...
Şi nimeni nu ştie...şi-i aşteptare răpăind tumultuos a răsuflare mocnită...
S-a desfăcut...timpul...aburit ca un geam prin care priveşte un copil mut,
Se mai zbate doar o frunză argintată uitată pe un orologiu bătrân
Şi scârţăie...doar un vagabond o vede şi...o smulge plictisit
Înfăşurându-şi cu ea gâtul înnegrit de nemângâiere...
Şi ...nimeni nu ştie...că timpul...s-a desfăcut în ciorchini de lacrimi sângerii !...
O istorie încă vie
Peste poienile curbate din gândurile mele se văd tronuri
Peste care coroanele împărăteşti îşi încearcă greutatea.
Mai sus, pe cerul rumenit, se văd urme de războaie arse
Şi-mi cad în poală scrisorile înfrânţilor, răniţilor, cioburi şi arme
Pe care le arunc înspre soare, să le topească...
Râmân mereu cu mine, sprijinindu-mă de-un sceptru
Muşcat de liniile vieţii din atâtea palme sângerânde,
Acum oase crescute şi întinse pe aşternuturi înfometate.
În locurile pietruite trupurile arcuite ale învingătorilor
Îşi răsucesc săgeţile în focul victoriei.
Sunt doar un spectator întâmplător sau poate nu...
Mă strigă toţi pe numele care parcă nu e al meu
Dar răspund zvârcolindu-mi paşii în pământul închegat
Cu atâtea flori sângerii, urme ale cailor tăiaţi în jumătate
Copitele lor s-au însemnat aici iar coamele pe alte câmpii.
Sunt trei cruci pe dealul din depărtare...
Le vede doar ochiul căruia îi pasă de durerea Omului.
E o istorie vie ce nu s-a scris cu adevărat decât în suflete
Rănite şi ele de zbuciumul timpului înfrigurat.
Şi în acea poiană curbată acum de gândurile mele
Stau eu şi cuvintele-turle ţâşnite din pământul acesta ,
Martor tăcut al fiecărui apus de fiinţă.
Priveşte-mă în ochi…nici ieri, nici azi, nici mâine…
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
Nu-i aşa că cerul, ţipând aproape inexpresiv în zâmbet pal şi ronţăindu-mi muşchii feţei?
Ieri îmi spuneai că-i vezi irisului, aripi în care s-au înfipt căngi de cristal…
Azi, strânsoarea palmei mele stângi te amuţeşte, te laşi robit de zbaterile vinelor mele
Şi …ameninţi în gânduri, furtuna, să nu care cumva să coboare
Peste sufletele noastre asmuţite spre albastru.
Ce ne pasă de goana lumii când noi sărim din cercul timpului,
Aruncând pietricele ca în şotronul copilăriei ?
Acum sunt eu, acum eşti tu… ce e clipa,
Decât poate dans furişat în camerele inimii mirosind a cadriluri cu tic-tac de orologiu?
Uite, miroase! Straşnic busuiocul acesta…! şi parcă ne creşte prin vine
Făcându-şi loc prin porii însămânţaţi cu oaze nedislocate încă.
Trupul meu-mireasă naufragiată pe margini de fântâni voievodale,
Gleznele mele-basoreliefuri scrijelate de buchetele gâtuite ale asfaltului sterp,
Braţele- fâlfâiri de mătăsuri pe paturi verzi…
Aş fi vrut să-ţi sărut pleoapele, erai atât de frumos!!!
Dar au tasnit pitpalacii in turme spre rapa si…
A trebuit să alerg să-i prind de-mi sângerau apoi degetele
Pentru că mi le prinsesem în grinzile pământului
Ca să scot toate păsările uitate…
Apoi aş fi vrut să-ţi sărut obrajii dar… au început să ardă norii
Chiuind nebuni şi însetaţi.
Îi loveau clopotele veşniciei dar degeaba…
Îmi asurzeau mişcările, dorinţele mi le anesteziau…
Apoi aş mai fi vrut …doar părul să ţi-l sărut
Dar s-au ridicat poteci întortocheate
Cu iederă înspinuită; sărutam tot ce-mi ieşea în cale
Şi-mi sângerau buzele
Cu gândul la părul tău, sălcii plecate peste mine, doar în vis...
Nu ieri, nici azi, nici mâine.
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi, ce vezi?
-Nici ieri...nici azi...nici mâine.-
Texte lecturate la Cenaclul de Seară din 28.07.2007
Etichete:
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Turneu de lansare de carte
Parteneri ADSUM
Proiecte Marca ADSUM
“Eminescu la Mânăstirea Văratec”
Insignă Facebook ADSUM
Facebook Badge CDS
Facebook Badge Revista ZIP
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
BlogRoll
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu