La opt luni de zile după ce a intrat în familia Cenaclului de Seară, Adina Stoicescu, care a debutat în anul 2003 cu volumul de versuri „Între lacrimi şi zâmbet”, şi-a luat inima în dinţi şi a supus o parte din lucrările ei criticii cenacliştilor.

Adina Stoicescu scrie o poezie în care inspiraţia are un determinism bine conturat, autoarea creând o iluzie a autonomiei gesturilor şi imaginilor poetice. În fapt, scrierea ei – având în vedere formaţia de matematician a autoarei – ne arată un suflet făcut din inteligenţa porţelanată a femeii şi voinţa matematicianului împletite cu sentimentul ridicat la puterea a doua.

Adina Stoicescu decupează imagini din lumea exterioară şi le aşează într-un cadru intim printr-o mişcare obiectivă de translaţie specifică matematicianului din ea, dar nu se rătăceşte într-un gen sau formă care nu îi aparţine. Vibraţia sentimentală, tipic feminină, izbucneşte ca un mugur către lumina cititorului. Autoarea se află într-o etapă nouă, de aucmulare, şi talentul care o recomandă ne arată că este şi va rămâne o îndrăgostită de viaţă.

Desigur am încercat să fiu cât mai obiectiv în analiza lucrărilor poetei Adina Stoicescu, făcând abstracţie de faptul că sunt îndrăgostit de ea (vă daţi seama că glumesc, nu?). Nu cred că am exagerat, întrucât o cunosc mult mai bine decât majoritatea prietenilor din cenaclu.

Dar să vedem şi opiniile lor:

Petre Flueraşu, intransigent, ca de obicei, neţinând cont, ca de obicei, că auditoriul se poate plictisi după o peroraţie mai mare de 15 minute, a început şirul disputelor critice distrugând, ca de obicei tot ceea ce nu se apropie de stilul în care scrie el. A considerat poeziile Adinei interesante, poate prea intelectualiste, sugerând că autoarea vrea să epateze şi subliniind că este prea multă matematică pentru el în lucrările prezentate. Poeziile scurte sunt mai bune. Cele lungi sunt discursive, cu foarte multe cuvinte de legătură şi transmit diluat mesajul.

Titlurile nu au legătură cu poemele (de ce oare mi se pare clişeu această afirmaţie, Petre?). Petre mai crede că se repetă ‚îngeri’ de prea multe ori şi aproape fiecare vers începe cu un cuvânt de legătură, care strică ritmul, după care se întreabă, mimând tensiunea filosofică: de ce trebuie să scriem despre durere? nu are nici un rost, nu mai este la modă.

După Petre, sunt prea multe vocale şi nu sună bine. Poemul ‚O lacrimă’ i se pare foarte greu de citit din cauza cuvântului ’timp’. (Să înţelegem, oare, că timpul îngreunează lectura, Petre?). Să dăm şi un citat din sfaturile lui Andrei Petre către Adina: ‚Omul nu poate trece de multe chestii ca să ajungă la idei. Eu nu pot să stau să meditez. Omul citeşte repede, trebuie să scriem pentru cei care citesc repede.

Poemele sunt bune dar trebuie să le facem pe înţelesul celor din jurul nostru. Dacă folosim cuvinte care nu sunt familiare cititorilor, mai bine nu mai scriem.’

Iulian Geantă, prietenul nostru, care a fost şi fotograful de serviciu, a fost plăcut impresionat de lectura poeziilor şi de conţinutul lor. Este o poezie venită din suflet, cu idei simple, consideră Iulian. ‚Când oamenii sunt prinşi în rutină este bine să citeşti o astfel de poezie – sunt lucruri simple pe care le-ai uitat şi este bine că mai sunt scriitori care îţi aduc aminte. Per total este ok, poezia este frumoasă, dar nu este o poezie lucrată. Este ceea ce simte autoarea fără o a doua trecere pe text. Este o poezie pe care aş citi-o oricând. Se exprimă aşa cum simte.’

Într-o formă de zile mari şi decis să nu ierte nimic, poetul şi criticul Conu Marius afirmă că poezia este o foame de lucruri, o nevoie intimă de a reconstrui lumea. Sunt necesare trei lucruri pentru poezie: forma – care trebuie să fie naturală şi firească; mesajul – care trebuie să fie logic, coerent; şi nu în ultimul rând, spiritul – în poezie trebuie să existe sinceritate. (Mare dreptate ai, prietene!). Marius atinge subiectul îngerului, ca o comparaţie între îngerul lui Stănescu şi cel al Adinei Stoicescu, şi consideră că, în cazul de faţă, avem de a face cu un înger de cozonac, nu cu un înger ca vehicul al lui Dumnezeu, ca o expresie a manifestării divinităţii. Poezia prezentată este discursivă şi nu are conotaţia necesară pentru a depăşi stadiul de filmuleţ. Are tendinţe spre optzecism, aduce aminte de Frank Herbert – o stare de refuz a justificărilor – vrând să spună prea multe. În texte se fac repetat trimiteri la trimitere şi se simte un narcisism al cuvântului. Conu Marius crede că avem de-a face cu un om încântat de cuvinte. Se pleacă de la un cuvânt şi se obţine un întreg puzzle în jurul lui.

Violeta Stika, mai puţin tranşantă, vede în poezia Adinei o poezie a sufletului, care urmăreşte un gând. Cea mai bună poezie i se pare ‚Sistem de referinţă’ în care vede tristeţea pusă pe două din cele trei axe de coordonate.

Florin Iordache, fidel stilului său bonom dar care surprinde esenţele, observă că avem de-a face cu o poetă sensibilă, poate prea sensibilă, cu talentul de rigoare, dar în acelaşi timp şi complicată, având o scriere complexă.

Literatura este cea mai gratuită dintre toate artele, spune dom’ profesor. Iei o bucată de hârtie, un creion şi scrii: sentimente, pe care le comunici, note de protest şi alte lucruri. Condiţia este ca ceilalţi să accepte. Un matematician nu acceptă, dar un poet, da!

Din punct de vedere metaforic poezia Adinei rezistă. Între îngerii Adinei Stoicescu şi ai lui Nichita Stănescu există o mare deosebire. Nichita se ia în serios când are o convorbire cu îngerul, pe când Adina minimalizează puţin îngerul. Pentru ea îngerul este un personaj de basm, pe când la Nichita era mistic, era însuşi poetul.

Poemele citite sunt de dragoste. Podul de piatră reprezintă curgerea timpului prin vârstele omului, idee folosită şi de Nichita.

O lacrimă este un poem foarte serios în care apare partea sobră a filosofiei Adinei Stoicescu. Repetarea obsesivă a cuvântului timp duce cu gândul la ‚Oul dogmatic’ scrisă de Ion Barbu.

Avem de-a face cu poeme în proză, sensibile, în nici un caz cu o proză descriptivă. Mijloacele folosite sunt de proză, se foloseşte mai mult dialog decât monolog. Este o poezie nu uşor de descifrat. Florin Iordache îi sugerează autoarei să facă pasul substanţial de a-şi simplifica scrisul. Este prea complicată (păi, dacă nu era complicată, dom’ profesor, o mai iubeam eu, oare?).

Prietenul nostru, poetul Alexandru Ciocioi, începe printr-o pledoarie pentru respectul
voinţei autorului. Sistemul de a scrie trebuie să fie fluid. Eliminarea pronumelor – eu, tu – este un lucru necesar în acest sens.

S-a făcut deja un baleiaj al textelor. Sunt corecţii minore pe care autoarea le poate face, dar există totuşi balast care trebuie eliminat. Cine vrea să o înţeleagă, e bine, cine nu, nu. Poetul e unul şi cititorii sunt mulţi. Arta înseamnă umanitate, bunătate. Arta fără dragoste nu există.

Al. Bănulescu nu vreau să provoace comoţii cerebrale, dar o consideră pe Adina o mare iniţiată, un poet care intră cu uşurinţă în lumea gândului. Este foarte sensibilă, atinge lumea absurdului, fără să devină absurdă creând convergenţe între câteva lumi, din care convergenţe îşi construieşte un Univers propriu.

Crăiţei-Silvana Şerbănescu îi plac poeziile citite, considerându-le de idee. Textele trebuie revizuite, fiind în stare brută dar este remarcabilă sinceritatea autoarei. ‚În bătaia timpului’ este o poză, un autoportret. ‚Podul de piatră’ are ca un leit-motiv, în fundal, starea de inocenţă, o întoarcere din copilărie către prezent.

Ioan Raţiu afirmă că Adina Stoicescu este prin ceea ce a citit la un început de credinţă. A dat o probă de sensibilitate dar a dat şi dovada conceptului de inteligenţă feminină.

Creează câteva paradoxuri iar mesajul poemelor este: pentru a o înţelege trebuie să facem eforturi conjugate de gândire. Avem nevoie de un sistem de referinţă.

Poezia de idei a Adinei Stoicescu are şi o doză de artificialitate. Raportul dintre poezie şi idee este dat de poemul ‚Sistem de referinţă’.

Ioan Raţiu remarcă motivul sângelui – ca element liant şi câteva paradoxuri: ‚Ţine ochii închişi numai pe dinafară’, ‚numerele de aur de pietre de bază’, forţa covârşitoare a apei scăpată de sub control, care devine cutremur distrugând. Ruperea, spune Ioan Raţiu, distrugerea unui stăvilar, este de o gravitate deosebită. Alt motiv remarcat de vorbitor este cel al singurătăţii. Singurătatea, ca motiv al gravitaţiei, reprezentată prin numărul impar.

‚Nu trebuie să uităm niciodată dacă am ales, faptul că am ales iubirea, iubirea ca adevăr, cale şi viaţă’, încheie Ioan Raţiu.

Maria Grosu este înduioşată de tema podului de piatră. Poeta, crede vorbitoarea, va face şi alte poduri, va continua să lupte, să meargă spre bine.

În final, Adina Stoicescu mulţumeşte tuturor pentru felul în care au văzut şi apreciat poeziile citite, pentru plusuri dar mai ales pentru minusurile scoase în evidenţă. Declară că s-ar fi bucurat să fi avut ocazia de a trece cu aceste poezii prin cenaclu înaintea publicării lor. Totuşi, nu este de acord cu Flueraşu Petre despre titluri şi despre clişee.

Într-adevăr a fost o experienţă deosebită, mai ales pentru mine, şi o seară care a generat discuţii în contradictoriu, lucru care sper că a reieşit şi din cronica de faţă.

Cu mulţumiri pentru răbdarea pe care aţi avut-o să parcurgeţi textul de mai sus, vă salută şi vă aşteaptă în fiecare sâmbătă în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române, la orele 17.30.