Vă invităm la o nouă sesiune

a "Cenaclului de Seară"

pe data de 20-octombrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a

MUZEULUI LITERATURII ROMANE

Bucureşti, Bulevardul DACIA, Nr. 12

Va citi poetul

Florin Iordache

Clipa dă sens!

Citeam undeva că un fapt fără importanţă majoră, un gest, o poezie, un îndemn, poate schimba radical drumul unei vieţi. O poezie citită în copilărie poate descoperi intrarea pe drumul scrisului sau – cazul de faţă – aprecierea pozitivă făcută de un amic poate avea o influenţă directă asupra viitoarei „aplecări” scriitoriceşti a unui om.

George Tei este un poet de modă veche, un om care îşi respectă cuvântul dat, care deşi nu a absolvit facultăţi de profil, poate vorbi despre literatură liber dar mai ales face literatură Firesc!

Firescul, această realitate atotstăpânitoare se simte în poemul georgeteian la fiecare respiraţie. Poetul, imagist ca exprimare, dovedeşte un talent nativ în realizarea tablourilor sale lirice. Conotaţiile cuvintelor utilizate ca materie primă dovedeşte că meritele şcolilor pălesc adeseori în faţa imaginaţiei şi a talentului.

George Tei nu generează şi nici nu soluţionează confilicte în poezia sa, ci ca un actor, trudeşte migălos pentru a studia o clipă din fiinţarea lui, a iubitei sale, a decorului familiar poetului.
Interesant este că la această sesiune deschisă a Cenaclului de Seară George Tei a prezentat un top de lucrări care sunt majoritatea acrostihuri – lucru nesesizat de vorbitori deoarece imaginile şi metaforele au deschis o polemică fluidă şi punctată de idei bine conturate.

George Tei este un poet de referinţă al începutului de mileniu, este actual şi firesc, un artizan al poeziei cu formă fixă, versul său este lipsit de ascunzişuri tăioase dar sănătos ca imagine şi lirism.

Mircea Coroş a citit patru rondeluri în cenaclu şi ne bucură să observăm că şi el coseşte bine otava poeziei. Spre deosebire de Tei, care scrie un vers curgător şi muzical, cu tonuri grave, Mircea Coroş joacă o sârbă poetică, în care de multe ori ştirbeşte măsura versului, împiedicând cadenţa, pentru a obţine efectul dorit. Cerebral, calculat, Mircea Coroş urmăreşte mai mult latura moralizatoare a poeziei decât nuanţele ei lirice.

Mare parte din ideile exprimate aici le veţi regăsi şi mai jos, în comentariile făcute de membrii celor două cenacluri literare partenere Orpheon şi Cenaclul de Seară.

Şirul comentariilor este deschis de Florin Iordache, care îl cunoaşte pe George Tei de peste 20 de ani, din diferite cenacluri literare pe care le frecventau amândoi. Profesorul Ion Rotaru era uimit de capacităţile lui George Tei. Silviu Stănculescu i-a recitat rondeluri la prima vedere la Sala Dalles. George Tei este un poet realizat; când e vorba de poezie diplomele au prea puţină importanţă. Nici Caragiale nu avea patalamale. Totuşi, încercările de trecere în vers alb ale lui George Tei nu i se par prea reuşite lui Florin Iordache, considerând că nu i se potrivesc.

Ioan Raţiu, intrigat fiind – dar nu în sens rău – de schimbarea pe care o constată în maniera de a scrie a lui George Tei, îl contrazice pe antevorbitor, susţinând că faptul de a fi cunoscut şi catalogat într-un anumit stil atrage riscuri atunci când deschizi alte pârghii literare. Chiar dacă s-a schimbat modalitatea de exprimare, nu se ştirbeşte cu nimic mesajul. George Tei face din versificaţie ceva firesc, nicidecum forţat. Nu ştim cât trudeşte poetul pentru a ajunge la acest rafinament, dar totul pare firesc, nu ai ce să-i reproşezi.

În ce îl priveşte pe Mircea Coroş, Ioan Raţiu remarcă nota de ironie din versurile sale. Guguştiucii sunt ca un blazon, ce poate fi atribuit felului de a scrie a lui Mircea Coroş. Saltul pe care îl face de la glumeţ spre gravitate şi probleme arzătoare e ca un fel de a sugera. Mircea Coroş este pe un drum bun, mergând în direcţia virtuozităţii în poezia cu formă fixă.

Conu Marius se referă în primă instanţă la poezia lui Mircea Coroş, pe care o consideră ca aflându-se la nivelul de epigramă. Din punct de vedere al prozodiei este doar o joacă de cuvinte care nu are nimic profund.

În ce-l priveşte pe George Tei, Conu e de părere că are o poezie impersonală, care nu transmite un mesaj, implicarea autorului părând a se pierde undeva pe drum, probabil în tehnică, făcând cititorul să nu se simtă aproape de autor. Apreciază totuşi rimele lui George, şi talentul acestuia pentru versificaţie, chiar dacă remarcă şi unele cuvinte ce par artificial plasate, doar de dragul rimei. Uneori textul tinde să devină prea discursiv, prea ancorat. Îşi pune problema: unde se situează poetul în raport cu textul? Vrea să transmită ceva sau să-şi ducă cititorul într-o filosofie? Intenţia pare metafizică, dar realizarea este prea palpabilă, prea actuală. Mesajul scapă pe parcurs printre degete. Poeziile ce vor să atingă versul alb se salvează de la a deveni proză prin fulguraţii lirice. Prin exerciţiu, chiar dacă la început se simte artificialitatea, uşor uşor se formează spiritul liric, ajungându-se să se rezoneze la nivel mai înalt cu materia numită cuvânt.

Bordeianu Titus Constantin – membru al Uniunii Epigramiştilor – venit pentru prima dată printre noi, este plăcut surprins de poeziile citite şi se bucură că mai există în ziua de azi un loc pentru poezia în formă fixă. El vede la George Tei o poezie a ideilor, mult elaborată. Crede că poetul ar câştiga în profunzime dacă ar insista mai mult pe temele grave ale cunoscutului din trecut şi necunoscutului din viitor.

La Mircea Coroş găseşte ca interesantă încercarea de a da o tentă umoristică poemelor şi îi recomandă acestuia să scrie epigrame şi să participe la cenaclul epigramiştilor.

Adina Stoicescu îi spune poetului să nu renunţe la drumul pe care a pornit cu versul alb, fiind convinsă că şi în această direcţie talentul lui George Tei îşi va găsi aşezarea firească.

Al Bănulescu îl consideră pe George Tei un poet meditativ şi reflexiv, de mare calibru. În textele sale se găsesc întrebări dure, uneori fără răspuns, pe care poetul, trecând prin viaţă şi le-a pus fără odihnă.

În final George Tei, cu modestia care îl caracterizează, declară că nu se consideră poet dar este mulţumit că el ca „amărăştean” s-a ridicat la nivelul la care a ajuns.

Dacă ar fi după mine, aş face o şcoală, un loc în care să se întâlnească cei care ar dori să înveţe să scrie în formă fixă, iar pe George Tei l-aş pune lector.

Vă aşteptăm cu drag în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române pe data de 20 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!

Tot cu această ocazie, autoarea va oferi celor invitaţi un adevărat regal de pictură, prin expoziţia inedită pe care o va inaugura.

De organizare se ocupă asociaţia culturală InDArt, care promite momente fascinante tuturor celor ce vor dori să participe la această sărbătoare a fiinţei.

Primarul oraşului Breaza, distinsul profesor George Mărăcineanu, vă invită să participaţi sâmbătă, 6 octombrie 2007, orele 11.00, la manifestările culturale legate de inaugurarea noului sediu al primăriei. Cenaclul de Seară va fi prezent la eveniment însoţindu-l pe unul din membri săi remarcabili, poetul George Tei, care îşi va lansa cu această ocazie un volum de versuri. Vă provocăm să ne fiţi alături, pentru a vă petrece sfârşitul de săptămână în lumea artelor (sculptură, pictură, poezie) într-un oraş cu un farmec aparte.

Stagiunea 2007-2008 a lucrărilor Cenaclului de Seară, Bucureşti, cenaclu care îşi desfăşoară activitatea în Muzeul Naţional al Literaturii Române, prin bunăvoinţa conducerii acestui lăcaş de cultură, a fost deschisă, de poetul Alexandru Ciocioi, membru al cenaclului.

Încă mai avem, şi tare ne bucură acest lucru, poeţi de valoare, poeţi cu scriere aleasă, scriere nu doar trecută prin filtrele autocenzurii, ci adusă la nivelul unui angrenaj metaforic firesc, plin de înţelesuri, autori ai unei poezii care depăşeşte net simplificările cu trimiteri sinestezice din literatura actuală. Mai avem poeţi care nu pot fi atinşi de zeflemeaua fragilă de cafenea cu care unii încearcă să-şi ridice numele într-o literatură în care editurile – unele, nu toate – au înlocuit coloana vertebrală, cu una financiară.

Printre aceşti poeţi care – imediat ce scrisul românesc va prinde iarăşi culoare în obraji, redevenind harnic şi fertil – vor fi recunoscuţi ca valoare autentică, se numără şi poetul Alexandru Ciocioi.

Îndrăgostit de metaforă şi de datină, cu un discurs poetic închegat, rotund, poetul Al. Ciocioi este, aşa cum ne-a obişnuit, curajos şi deloc făţarnic. Într-o lume axată pe indiferenţă şi lipsită de curiozitate temeinică, într-o lume marcată de oboseala informatică şi căutând desfătări uşoare, vulgare, în această lume, poezia lui Alexandru Ciocioi este o nucă plină, viguroasă, pentru mulţi greu de spart. Dezlipindu-şi fruntea de pământ, poezia lui Alexandru Ciocioi îşi împlineşte datoria pe care autorul i-a hărăzit-o: aceea de a limpezi şi curăţa puţin, prin jocul ei de sensuri, ceaţa şi hăţişurile în care se zbat mai tinerii noştri confraţi de scris.

Prezentarea celor trei volume de poezii pe care Alexandru Ciocioi le-a publicat până acum, a fost făcută de scriitorul Ioan Raţiu, conducător al cenaclului partener Orpheon.

Ioan Raţiu a subliniat faptul că poetul Alexandru Ciocioi este un vitregit al literaturii române, nefiind menţionat în nici o istorie a literaturii, deşi este un poet cu care ne mândrim că suntem contemporani.

Tot ceea ce scrie poetul pare a fi pus în slujba cuvântului. Reperul fundamental al simţirii sale este datina, el făcând întotdeauna referire la tradiţie şi la valorile fundamentale ale simţirii româneşti.

„Alexandru Ciocioi – spune scriitorul Ioan Raţiu – are personalitatea unui poet remarcabil pe care vrem să îl sprijinim cu tot ce putem pt a-l aşeza acolo unde este locul.”

Apoi, cu emoţie în glas, pe fundalul acordurilor discrete ale chitarei lui Florin Polac, greieraşul cenaclului, Alexandru Ciocioi a dat citire unui grupaj de 11 texte, care fac parte dintr-un al patrulea volum, în pregătire.

Partea de critică literară a fost începută de scriitorul Florin Iordache, care îl consideră pe Alexandru Ciocioi un poet remarcabil, poate printre cei mai interesanţi în viaţă. Alexandru Ciocioi este recunoscut ca un discipol şi bun prieten al regretatului profesor Valeriu Filimon.

În textele prezentate de Alexandru Ciocioi se aduc în faţa auditoriului forme cristalizate dens de poezie.

Poemul în proză ‚Datina’ are o cadenţă a cuvintelor, pe care oricum ai citi-o, nu poate să nu te ducă la adevărata poezie.

Alexandru Ciocioi trăieşte în vremea lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Toţi au fost încadraţi în structurile cetăţii. Alexandru Ciocioi, nu. Osanalele care i se vor ridica, vor fi poate dincolo de viaţă. El n-a umblat după recunoaştere în timpul vieţii, iar dintre cei enumeraţi mai sus doar Nichita Stănescu a câştigat cursa cu timpul, ceilalţi doi nu au fost în stare să se cristalizeze, aşa cum se cristalizează de exemplu, acum, opera lui Alexandru Ciocioi. Poeţii adevăraţi câştigă în general lupta cu timpul. Sarcina cenacliştilor este ca scrierile acestora să fie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare pentru că trăim într-un timp de libertate, care nu mai permite închiderea gurilor poeţilor.

Conu Marius îşi începe discurul pornind de la funcţia de „aed” a poetului. Poetul, spre deosebire de prozator, jurnalist, inginer, este un aed care nu face altceva decât să transmită printr-o sumă de simboluri, semne, etc un mesaj. Acesta se obţine prin tehnica ubicuităţii, în speţă cuvântul trebuie să exprime altceva decât sensul său de bază.

Textele lui Alexandru Ciocioi sunt ermetice. Pentru Conu Marius pot însemna altceva decât ceea ce voia să transmită poetul ca mesaj. Înţelesurile poeziei lui Alexandru Ciocioi sunt conotative nu denotative, dar, se întreabă vorbitorul, până unde merge conotaţia? Marius crede că lipseşte tehnica sincerităţii, probabil din cauza unor reveniri prea dese şi a prea multor intervenţii asupra textului. În plus toate finalurile sunt de tip ‚dixit’, ceea ce reprezintă o mentalitate de tip vinovat. Imaginea tatălui, repetată, duce cu gândul la o posibilă angoasă.

Autorul are metafore şi paradoxuri reuşite, dar care se erodează, se pierd tinzând să devină simboluri în care poetul se regăseşte.

Incitat de părerile lui Conu Marius, Gabi Mirea, membru al cenaclului Orpheon, atacă în forţă discursul poetic al lui Alexandru Ciocioi, găsind în el fraze antipoetice, elemente de legătură şi atributive supărătoare la auz. Prezenţa unei retorici de tip vechi în poezie îl deranjează pe vorbitor întrucât nu se apropie de retorica folosită în ziua de azi, care este mai aproape de real. Gabi Mirea îi reproşează lui Alexandru Ciocioi că nu este nici minimalist, nici suprarealist, ci are o poetică desuetă, de gen şaptezecist, dar găseşte totuşi fragmente de poezie adevărată, din păcate doar fragmente şi nu poezii întregi.

Sunt remarcate creaţiile ‚În ochiul meu’ şi ‚Uşa’. Tehnica de dixit este trecută la elemente negative, alături de întrebări dificile puse de obiecte, sau răspunsurile deja sugerate din finaluri. Mirea crede că Alexandru Ciocioi poate veni şi cu poeme mai bune decât ce a prezentat acum, şi cu toate că nu i se pare productivă direcţia poemelor în proză, crede că a venit momentul ca autorul să schimbe anumite registre, să vină cu elemente noi.

Anne Marie Bejliu, impresionată de ultimele versuri din poezia ‚În ochiul meu’, sugerează că Mâna e primul semn că vrei să cunoşti pe cineva, e modalitatea prin care transmiţi cuiva ceva. Este un univers al cunoaşterii. Fiecare text al poetului Alexandru Ciocioi, spune AnMar, doare profund pentru că în el este foarte multă realitate, crudă realitate, defineşte visurile dar le şi distruge automat. Fiecare text miroase a suflet ars, a gând ucigând visul. Ea trăieşte fiecare text al lui Alexandru atunci când îl citeşte. Pentru ea poetul are imagini care îi trezesc dorinţa de a trece puţin dincolo de cotidian, de nivelul obişnuit al tuturor în dialoguri, dincolo de superficialitate. Imaginile sunt cutremurătoare, dacă încercăm să privim dincolo de cuvintele obişnuite utilizate şi să înţelegem imaginea în ansamblu.

Andreei Grindeanu i se pare că poeziile nu reuşesc să te scoată din cotidian, nu reuşesc să te facă să crezi în ele, nu creează ceva cu înţeles şi în care să creadă. Nu au un mesaj coerent. Sunt prea multe idei pe cm pătrat de cuvânt. Se pierde claritatea. Pe ea ca cititor nu o duc nicăieri. Andreea ne spune că poemul „Visul” are o notă pesimistă la final care te aduce în realitate, ca trezirea după un vis.

Remarcă o trecere de la profan la sacralitate, care îi place, dar nu se împacă deloc cu ideea că poemele în proză se termină brusc.

A existat şi cineva care nu a găsit mesajul şi nici nu a prins exact ceea ce poetul vrea să transmită. Tocmai am numit-o pe Grigorasi Cătălina.

Dragă prietenă, când te-ai născut nu ştiai nici să vorbeşti nici să mergi, ai învăţat în timp.

Cu puţină răbdare şi un pic de perseverenţă vei reuşi să înţelegi această minunată, devoratoare lume a literelor.

Anca-Eliza Constantin a fost plăcut impresionată de forţa poemelor lui Alexandru Ciocioi. I-au plăcut majoritatea lucrărilor prezentate, deşi a găsit în câteva locuri cuvinte care forţau metrica versului.

Mircea Coroş, remarcă în opiniile de până acum o tendinţă de a ‚demonta’ poeziile puse în discuţie ca pe nişte jucării, pentru a le descoperi mecanismul interior şi crede această atitudine nu se potriveşte deloc textelor aduse în atenţia noastră de către Alexandru Ciocioi. Consideră că poetul s-a topit în toate aceste texte, el poate fi regăsit în ele. Din câteva texte putem vedea o întreagă tragedie a unei vieţi, cu împliniri, cu dezamăgiri, o întreagă viaţă. Nu se poate, lovindu-se de o astfel de poezie, o inimă de om să nu vibreze.

Al Bănulescu îi dă dreptate antevorbitorului – o dreptate divină, ba chiar infernală, spune el – în a nu desfiinţa farmecul textelor. El vede în Alexandru Ciocioi un Poet cu majuscule.

Mălin Stan, un tânăr de 19 ani, proaspăt venit în Cenaclul de Seară, consideră că a auzit motive deja folosite şi influenţe din mai mulţi poeţi.

Poezia este bună, mai ales că are fragmentări, care rezultă – după părerea vorbitorului – din inspiraţie. Tânărul este contrariat de faptul că poetul, ajuns la o anumită vârstă şi o vastă experienţă nu este arhicunoscut.

Remarcă faptul că poeziile lui Alexandru Ciocioi lasă cititorul în dilemă, creând o stare de meditaţie după lectură.

O surpriză frumoasă pentru Cenaclul de Seară, a fost prezenţa în Rotondă a pictorului Gabriel Alexandrescu, vechi şi bun prieten al nostru, membru fondator al cenaclului.

Gabi a găsit, bineînţeles imagini care ţin de pictură în poezia lui Alexandru Ciocioi, şi s-a arătat plăcut impresionat de valorile pe care le apără şi promovează poetul. A remarcat ca deosebit de plastice poemele în proză ‚Căluşarul’ şi ‚Datina’.

Ioan Raţiu, aşa cum ne-a obişnuit, face câteva aprecieri cu caracter general despre poezie şi actul de cultură în general, pentru a se apropia apoi de esenţa textelor citite.

El consideră că Aexandru Ciocioi, prin pildele literare lecturate ne-a pus în postura de a vizualiza prin cuvânt, deschizând o poartă pentru simţire, făcându-se ecoul unui părinte absent când ‚visul se rupe-n surcele’. Dar poetul încă mai întreabă dacă uşa (poarta) e întreagă. Poetul face încă o dată o demonstraţie poetică de consecvenţă, şi măiestrie în a rotunji poemul. În final doreşte fiecăruia dintre cei prezenţi să ajungă la acea stare poetică la care Alexandru Ciocioi a reuşit deja să ajungă.

După zbaterile şi dezbaterile pe marginea lecturii, Alexandru Ciocioi, mulţumeşte celor prezenţi pentru intervenţii şi celor ce au fost sinceri cu le mulţumeşte de două ori. Răspunde unora dintre combatanţi, face o scurtă trecere în revistă a activităţii sale literare şi a celor ce i-au apreciat de-a lungul timpului scriitura, declarând în încheiere:

„Poezia pentru mine rămâne o iubire pe care nu pot s-o dau sau s-o împart cu alţii la o masă. Mi-am creat un univers al meu. Sunt mândru de ceea ce sunt.”

Şi noi suntem mândrii că îţi suntem contemporani şi că ne eşti alături, domnule poet Alexandru Ciocioi.


În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române vă aşteptăm din nou cu drag pe data de 13 octombrie, la următoarea sesiune de lucru a Cenaclului de Seară!



Ioan Gabriel Puşcă – Lupişor

Archiudul mileniului III l-am descoperit în primele două zile ale anului bisericesc 2007-2008, adică 1-2 septembrie, la invitaţia prietenei noastre Vârvăruţa-Melania Cuc, scriitoare, om, mamă, soţie şi archiudeancă.

Am fost la Archiud şapte membri ai Cenaclului de Seară, cenaclu literar care, vă reamintim, îşi desfăşoară sesiunile deschise de lucru în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

Drumul către Archiudul mileniului III a început cu o ploaie toreţială, care, departe de a ne speria, ne-a adus aminte de zicala din popor – că doar mergeam la românii din Archiud – “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Şi noi ne-am adunat în Piaţa Romană, şi cele rele s-au spălat în urma noastră, şi aşa am plecat curaţi, luminaţi, cu sufletele deschise către un loc luminos, cu oameni frumoşi, un loc mirosind a pită caldă şi a slană lată de-o palmă.

N-o să vă povestim peripeţiile drumului, nici prima întâlnire cu archiudenii, pentru că acestea sunt alte întâmplări.

În Archiud soarele la chindie e roşu cum numai pruncii după o zi de alergat prin luminişurile pădurilor pot fi în obrajii bucălaţi. La chindie iarba zâmbeşte mângâiată pe frunte de coastele apusului şi aerul e încărcat cu fuioare de lumină căzând grele peste pământ cum peste umerii fetelor cad cosiţele împletite.

Întunericul iese din fântâni – cărări către cealaltă lume – zămislind umbre de zmei şi căpcăuni, pentru noi dulci la privit, dar atât de înfricoşătoare în mintea pruncilor neastâmpăraţi, zburdând ca nişte iezi pe imaş.

În Archiud, teama de întuneric se alungă cu foc.

Un foc înalt ca un flăcău vânjos ieşit la horă, un foc dansând şi aruncându-şi pletele spre adâncimile cerului, zvârlind bănuţi fierbinţi spre salbele de stele agăţate la gâtul nopţii.

Archiudul este un loc de poveste, prieteni. Un loc sfânt, de înnoire fericită şi fecundă, un spaţiu de îngemănare între cer, pământ, pălincă şi foc. Iar chintesenţa acestor elemente este archiudeanul. Omul care zăvorându-şi adânc în inimă grija zilei de mâine te ia de mână şi îţi arată cum cresc stejarii pe pieptul dealului, îţi arată biserica, apoi şcoala, ca pe o a doua biserică, îţi pune în faţă un blid cu slană, brânză şi roşii din grădină alături de sfânta pită.

Nimeni n-a studiat până acum făptura archiudeanului. Născut între tălpile norilor şi vârful ierbii, archiudeanul îmbină supleţea bradului cu tăria stejarului, este mlădios ca vântul, iute ca lupul tânăr în mişcări, dar aşezat şi cuminte în vorbă ori poveţe.

... Iar archiudeanca, de nu mi-ar fi hărăzit Dumnezeu ardeleancă din Agrij pe lângă casă, păi numai în Archiud mi-aş fi căutat femeie. Zâmbitoare, cu mers uşor legănat, cu fluturi dansând pe umărul stâng, strălucitoare ca roua, înmiresmată ca grâul copt, odihnitoare la privit ca somnul de dimineaţă şi frumoasă de-ţi vine să o sorbi de trei ori din căuşul palmei la fiecare răsărit.

În Archiud civilizaţia şi natura, prieteni, nu sunt în contrast ci merg mână în mână dăinuind, apus după apus, de trei milenii şi mai bine. Archiudenii împrumută vigoarea şi frumuseţea naturii care la rândul ei împrumută căldura şi generozitatea oamenilor de aici.

Mulţumim, archiudeni, pentru clipele de fericire trăite alături de voi sub acel minunat asfiţit care a sfinţit prietenia noastră.

Mulţumim, Melania, cosânzeană a Archiudului şi prietenă dragă a Cenaclului de Seară.
Vom mai scrie despre Archiud, dar mai ales, vom mai zâni acolo.

Vă invităm la o nouă sesiune

a "Cenaclului de Seară"

pe data de 29-septembrie-2007 orele 17.30
în
R o t o n d a 13 a

MUZEULUI LITERATURII ROMANE din Bucureşti.

Va citi

Alexandru Ciocioi

Clipa dă sens!

Alaturi de biblioteca pusa la dispizitie de curand s-a lansat pentru doritori concursul "La sotron!". Acest concurs doreste sa atraga atentia asupra necesitatii de creatie ce exista in acest colt al literaturii.

Desi premiile sunt simbolice va invitam pt toti care doresc sa participe. In timp poate se va reusi si publicarea unui minivolum ilustrat cu poeziile ce vor fi castigatoare de-alungul timpului.